h1

Răvaşe dorului (I)

Eu nu o să vă uit.

Nu,nu am cum!! iar ca să fiu sigură de aceasta, mi-am promis să vă scriu aici, cînd am răgaz, un fel de rînduri pe frunze de dor… Sper să nu vă supăraţi că o să vă dezmierd cu numele voastre porecle – Lya şi Aricel. Doar ştiţi prea bine cît de mult îmi place să criptez! 🙂

Ştiu că o să vă port în gînduri în fiecare zi… în fiecare clipă care o să apese pe butonul declanşator de amintiri. Iar dacă o fi să se încheie toamna şi să nu mai găsesc frunze să va scriu, o să… Ce-o să fac oare?…

Ah, ştiu. O să desenez cu pensulele imaginaţiei mele frunze… pentru voi, dragele mele!

2 octombrie 2010

Împachetez. Gîndurile-mi toate aleargă în trecut. Fiecare carte, stilou vechi, bilete de teatru, cinema, concerte, la care-am fost, îmi par extrem de preţioase. În acest haos ce-l las în urma mea, mi-aş dori să le regăsesc intacte, cu aceeaşi valoare.

Apoi fug spre prezent… Revăd statusul tău, Aricel: „Banned feelings” şi realizez că ar fi o soluţie ori o problemă în cazul meu. Nu am mai comunicat cu tine de un veac suflet în suflet şi-mi pare aşa de gol sufleţelul fără acele cuvinte.

În timpane revin şi cuvintele Liei: „miticuţa mea dulce, sensibila mea…confuza mea. Poate revezi ce vrei de la viitorul tău, de ce anume ai nevoie, ce vrei să faci cu adevărat. Te-aş îmbrăţişa dacă ţi-aş fi alături…”

Dragele mele, azi m-am întrebat îndată ce am deschis ochii, în această dimineaţă rece şi ceţoasă, după o noapte de somn greu, cu vise în care eram tot timpul bolnavă. M-am întebat: eşti hotărîtă, vrei să pleci? eşti gata să rişti pentru nebunia aceasta a începutului perpetuu?

Mi-am răspuns: „Da! „. Mă înnebuneşte ideea că voi putea să fiu cum voi dori şi cine voi dori acolo, că pot să îmi creez o imagine nouă… Că pot să mă simt liberă, că pot să experimentez cu asertivitatea mea. Numai aşa pot să mă cunosc cu adevărat… experimentînd Eu-uri. Acestea zise, m-am apucat de împachetat. Să nu vă mire că las în ţară agende nefinisate, caiete cu cîteva foi scrise, poze… Nu vreau să iau viaţa mea veche cu mine, nici Eu-l meu vechi! Tot ce este valoros, voi păstra în suflet. Nu cred că este nevoie de careva obiecte să susţină valoarea lor.

Gata… o să mă reapuc de bagaje. Am în faţă un drum lung, o noapte rece şi multe gînduri savuroase. Nu ştiu cînd mai scriu… Aş vrea să citiţi şi să vă amintiţi de mine. De multe ori nu am avut curajul să vă spun, privindu-vă în ochi cît vă iubesc şi nici atîtea alte cuvinte bune care creşteau în mine. Introvertită, ehh… Dar asta sunt eu. Oare vreau cu adevărat să mă schimb?

10 octombrie 2010

Opt zile au trecut, precum trec anii lungi… În aceste zile am fost eu, am fost ce-am apucat să fiu ori ce-am gândit să fiu –  nouă, neobişnuit de curajoasă, dar şi veche, fragilă şi tristă.

În autocar, simt că nu am aer. O parte din mine a rămas agăţată de celălalt mal şi se ţine, se ţine cu ambele mîini de prezentul sedentar ca de-o bară metalică, care din păcate, lasă pînă la urmă mîinie să alunece. Asta a fost! Îmi scot păturica de călătorie şi fac vid în minte. Nu savurez şi nu proiectez nimic. Car bagajele în vamă, fără să mă enervez ca toată lumea. Stresant să ţi se scotocească prin lucruri, dar totodată, foarte hazliu. În vama românească, ne năpădesc o haită de cîini prăpădiţi. Unul dintre ei are maxilarul deformat şi botu-i tot într-un zâmbet prostesc, dar nemaipomenit de copilăros.

Mă gîndesc că de fapt, în orice situaţie există un cîine din ăsta, un clovn, condamnat să zîmbească şi să facă pe alţii să rîdă. Dacă vrei poţi să îi goneşti şi să îl dispreţuieşti. Însă dacă în loc să îţi acoperi gîndurile cu furie şi angoase, îl laşi să existe acolo pentru tine, ai toate şansele să zîmbeşti şi tu. Ce contează dacă prosteşte?!! Eu am râs viu… cu lacrimi.

Ajung în oraşul în care „oamenii au timp să se salute”, dar strănut de la fire mici de praf necunoscut, stelar parcă. Vorbesc aceeaşi limbă, dar parcă au chipuri de extratereşti. Nu seamănă cu „oamenii mei”, sunt EI. Cât timp îi colorez în culori din afara Terrei, îmi par ostili. Tot de pe altă lume îmi par creaţiile lor. Cît timp mă vor privi ciudat că nu le înţeleg produsele evoluţiei lor tehnico-ştiinţifice şi riturile moştenite, voi continua să îi privesc aşa. Sufăr… Tot ce pătrunde în mine e prea mult, prea nou. Nu am timp să procesez informaţia, o stochez în neştire.

Mediul de aici mă prinde că-i sunt ostilă şi mă încearcă. Am răcit pînă la pierderea mirosului şi a gustului şi trăiesc câteva zile echivalente cu orbecăirea prin întunericul olfactiv şi chinestetic. Tot ce fac, nu are savoare, nici gust, nici miros. Mă simt străină şi mă vreau străină ca să am motive să justific disconfortul emoţional.

Însă în tot acest vacarm din capul meu, cu început de febră, se strecoară uşor cuvintele lui. Îi simt apropierea, căldura, latura umană şi imperfectă, dar mă agăţ de el, precum face un ucenic. M-a chemat să îmi confere libertate, însă eu m-aş vrea prinsă în lumea lui. E prea devreme pentru libertate. Mai vreau sclavie!

Aricel, Lia dragă… Zilele astea, v-am tot pierdut printre degete din gânduri… Vorbeam despre voi şi îmi aminteam de voi. Însă mai întotdeauna pentru a folosi amintirea cu voi ca instrument, pentru a accede la o amintire povestibilă. Mi-am zis că aici nu vreau prieteni apropiaţi… însă ar însemna să închid uşi deschise spre nou. În acelaşi timp, mi-e teamă că veţi deveni curînd creioane, cu care să dau trecutului culoare şi… atît.

11 octombrie 2010

„I can’t smile without you” este valabil şi pentru mine astăzi… Nu găsesc motivaţie intrinsecă să realizez ceva. Am nevoie doar de un singur lucru… Mă simt mică, într-o lume mare. Beau ceai de tei şi mă gîndesc la firele invizibile care leagă oamenii. Ce ne apropie atît? Nevoia de căldura celuilalt? Atracţie fizică şi tot soiul de procese bio-chimice?…

Nu ştiu. Ştiu că azi mi-e dor, la interval de doar o zi… şi că am pierdut un aflux de energie, ce m-a golit de motivaţie. Vreau să îmbrăţişez un mesteacăn!!!!

The Clockwise Witness

14 octombrie 2010

Mmm… idee nu aveţi ce gust au castanele prăjite!!! E primul deliciu din acest oraş. Devin tot mai liniştită. De parcă gândurile anxioase s-au spart, precum fac castanele între dinţi. Mmm… gândurile mele cu gust dulce de castană, mă învârtesc ziua întreagă pe jăratec. Însă jăratecul nu frige! E călduţ şi plăcut, încât chiar dacă m-am rătăcit din nou, urcând în autobuz spre sensul invers, nu cobor şi nu mă enervez. Am avut o zi plină de oameni noi, de informaţii noi şi reactualizate, care să mă motiveze să fac ordine în haosul meu. Fac mai mult de 45 min cu autobuzul. Oamenii din jur mă privesc intens, uimiţi de ceva anume. Poate de cartea mea cât o enciclopedie? Poate de alunecarea mea în contemplarea atentă a împrejurărilor?

Mă încântă cerul, împânzit cu păsări şi cu nori, oamenii care mişună în jur şi pe care îi simt, fără să îi văd individualizat. Mă amuză turistul care zâmbeşte fals lângă un monument. Am un chef nebun de frunze galbene şi parc. Însă mi-e foame şi e întuneric deja.

Cred că azi a fost prima dimineaţă cînd am conştientizat că sunt gata să risc mai mult, să măresc doza de risc. E prima dimineaţă din viaţa mea când simt gust de struguri şi miros de pasiune. Vreau să descopăr şi nu o pot face decât atingând marea cu degetul. Am început să mă simt unica stăpînă peste gândurile mele şi alegerile mele. Întrezăresc un scenariu perfect… cred c-o să mă las în braţele somnului, poate visele-l vor ţese ghem ordonat. Noapte bună, Lia! Somn dulce, Aricel!

16 octombrie 2010

O zi care a curs lent între plantele din odaia mea… Încă nu sunt ale mele. Nu ne-am împrietenit.

Pe propria-mi piele înţeleg ce înseamnă Procrastinare. A procrastina înseamnă să manifeşti o tendinţă maladivă de a amâna. Boala studentului şi nu doar. Uneori, îmi amintesc că amânam să trăiesc… Visam cu ochii deschişi la povestea în care urma să am rolul principal.

Acum, îmi fac curaj să ies la orice oră îmi vine şi să merg nicăieri… Mă întreb, unde aş ajunge?

Apar oameni noi în viaţa mea, oameni pe care îi admir şi care nu ştiu cum, au ajuns să îmi comenteze postările de pe reţele sociale:

„Nu sunt sigur că cei care dispun de autonomie personală sunt mai fericiţi, dar măcar nu îşi irosesc viaţa trăind o reţetă. Cu alte cuvinte, trebuie să ai răbdare pănă când îţi dai seama cine eşti şi ce vrei, apoi, să ai puterea de a nu te lăsa abătut prea des de la ceea ce vrei, sub influenţa altora şi, poate, dacă ai vocaţie de „stegar”, să îţi afirmi individualitatea… Ultima parte e opţională şi valabilă doar pentru cei care vor recunoaştere – şi nu e acesta, în fond, un semn că nu ai autonomie personală?! Prin urmare, esenţial pentru individ este să se cunoască şi să se conducă după ceea ce i se potriveşte. Aşa, nu e doar martor al propriei vieţi…” (Andrei C. Miu)

Apar oameni care au ca nick-name sintagma Sensnou… Oameni care îmi descoperă porţi noi… Oameni care mă fac să înţeleg că a iubi înseamnă a lăsa pe celalalt să fie totuşi singur.

„Iubiţi-vă unul pe altul, dar nu faceţi din Iubire o oprelişte,
Fie, mai degrabă, o mare vălurind între ţărmurile sufletelor voastre.
Umpleţi-vă, unul altuia, cupa, dar nu beţi dintr-o singură cupă.
Împărţiţi-vă pâinea, dar nu mâncaţi din aceeaşi bucată.

Cântaţi şi dansaţi şi veseliţi-vă laolaltă, dar faceţi ca fiecare să rămână
singur,
Întocmai cum strunele lăutei sunt singure, în timp ce vibrează în aceeaşi
armonie.”
Lia mă întreabă dacă regret că am plecat. Îi răspund că aş fi laşă să regret. Îi mai zic că nu regret nici 1 %… Deşi nimic de aici nu e aşa, precum proiectam. Cred că soarta m-a apucat de mână şi eu, prima dată, am urmat-o…
19 octombrie

Îmi plouă peste ochi, dar văd atât de bine frunzele îngălbenite, răvăşite de paşii trecătorilor.  Se rupe de pe crengi, entuziasmul verii, se scurge de tot. Simt picuri reci prelingându-se pe nas, pe buze… Arăt ca naiba, aşa plouată, ştiu! Dar simt entuziasmul veştezit, alunecînd odată cu stopii de ploaie în mine.  Mă trezesc. Acum când suflul naturii începe să adoarmă. Hotărâtă îmi zic că mă apuc să descurc neuroanatomia… Nu pot să nu pricep ce e cu studiile alea de lincaj!!
Observ cu uimire că gândurile-mi adună oamenii de care are nevoie motivarea mea. Ieri mă gândeam să mă apropii de o fată tăcută şu cuminte, iar deja azi, îmi face loc lângă ea. Plus la toate, îmi spune că par o fiinţă care nu ar renunţa foarte uşor. Un băiat vioi şi super inteligent, mă cheamă în grupul lui de lucru… Am început să mă simt puternică. Îmi lipseau oamenii care să îmi zâmbească… Mulţi oameni. Oameni care să îmi amintească ce sunt eu când sunt cu ei, printre ei…
Încăpăţânare şi dorinţă de luptă.
21 octombrie

Dorinta de renunţare. Tristete… Afara e soare, incredibil, dar ma doare din nou soarele luminand 😦
„The only sadnesses that are dangerous and unhealthy are the ones that we carry around in public in order to drown them out with the noise; like diseases that are treated superficially and foolishly, they just withdraw and after a short interval break out again all the more terribly; and gather inside us and are life, are life that is unlived, rejected, lost, life that we can die of. „ R. Maria Rilke
22 octombrie

Oameni… oameni… Azi imi permit sa stau deoparte, fara sa fac efortul de a initia vreo conversatie. Scanez si ascult.
Ma ratacesc inca pe strazi, dar stiu unde sa ma intorc daca m-am pierdut. Imi iubesc „oamenii vechi”… Insa ii caut si pe cei „noi”.
[1:55:57] cataah: aaa, stiu ce sa zic despre tine
[1:56:06] cataah: ca scanezi oamenii foarte bine 😀
[1:59:07] karena: era o vreme cand ziceam
[1:59:39] karena: vreau sa ma schimb
[1:59:56] karena: acum cred ca vreau doar sa ma gasesc
[1:59:58] karena: regasesc
[0:47:29] karena: el e minunat…e f. grijuliu, tandru.. insa nu e atat de uman si simplu …
[0:47:55] karena: acestea sunt cele 2 parti care ma divid- simplitatea si genialitatea
[0:51:37] absolubil: hm, curioasă constatare
Dor… somn.
28 octombrie

Dragă Lia, scumpul meu Aricel, îmi dau seama că v-am pierdut… 😦 Nu mă mai luminează amintirile cu voi… Am coborât în subsolul fiinţei mele, unde voi nu apăreţi. E întuneric. Însă mă face să surând gândul că nu mai am mult până dau de luminiţa din capăt. Sunt atât de aproape să înţeleg ce îmi doresc, cum să storc viaţă din zile… Şi lupt. Cu mine însămi lupt!…
Tentaţii de tot felul mă vor laşă. Simt oboseala care creşte zi de zi. Mi-e tot timpul somn… Apatie, mixată cu anxietate.
Vreau să vă rog să nu mă căutaţi cât timp îmi duc lupta până la capăt! Cu cât mai multe întrebări îmi daţi, cu atât mai mult mă simt slabă şi pierdută. Nu-mi scrieţi, vă rog, lasaţi-mă să îmi trăiesc lupta!
Este un curent în psihologie – umanismul, care afirmă că “ potenţialul fiecarui individ este mult mai mare decât potenţialul pe care acesta îl investeşte în activităţile sale”. Şi eu, în bezna mea, am nevoie de o strategie de acces la potenţialul nefolosit.
Da, da… Sunt viaţă!… Însă o viaţă, pe care, de ceva timp nu o simt decât erupând din interior bucăţi de vise risipite haotic pretutindeni. În 6 zile am reuşit să mor şi să renasc, să simt gust de hău şi gust de început.
31 octombrie

Vreau să îi scriu scrisoare surorii mele. E ziua ei astăzi… Şi e singura persoană, pe care o mai poate bucura un plic în care stau grămadă gândurile aşezate în scris de mână. Am încercat să fiu asertivă: am spus „NU pot şi NU vreau” deja de 2 ori astăzi. Eu-l se simte confuz, nu e obişnuit să refuze.
Oamenii din jur îmi zâmbesc, pentru că spun ei „Sunt drăguţă cu ei”. E noroc ăsta? Sau e un prost obicei de a fi bună cu toţi…
Ieri seara am urcat pentru prima dată, la cetăţuie, sus-sus de tot. Demult ar fi trebuit să urc. M-am îndrăgostit! E acel drag care îmi dă forţe. Dragul de un oraş superb, în care clipocitul felinarelor se reflectă în apele unui râu plin de viaţă.
Grai de-acasă, un om de dincolo de Prut lângă mine… Havuzul cu muzică clasică şi câteva chipuri vechi, exact ca în manualele de istorie, pe care le-am tot cărat după mine în liceu. Zâmbesc cu umbrele sufletului. Încet-încet umbra curge în afară şi rămâne numai zâmbet.
Fascinată! Sunt într-un oraş, construit pe ruinele altuia. Două epoci, care s-au aşezat în straturi sub viaţa cotidiană a oraşului actual. Arheologii nu pot descoperi vestigii ale oraşului vechi, pentru că cel de astăzi, cu toată infrastructura secolului XXI, stă exact pe ruinele oraşului rămas în istorie. Incredibil! Cea mai minunată lecţie de viaţă pe care aş fi putut să o primesc acum. Să lăsăm ruinele să ne stea la bază, dar să nu le răscolim, pentru că astfel, ne distrugem edificiile vieţii noi. Am găsit răspunsul! Era atât de aproape…
Cum să plec, când semăn atât cu acest oraş? Şi eu, şi el, avem suflete renăscute…
1 noiembrie 2010
The silence is so loud
I almost feel it
Nothing to say now
Barely can talk now
I’m feeling like I’m lost
I’m feeling dumb…
Speechless and numb
So long I’ve been blind…
I’m losing my mind.
I feel safe in the darkness…
6 noiembrie
Am fost furioasă… Gata să urăsc!
Am căzut iar, fără să găsesc un fir de care să mă agăţ. Palpitaţii de inimă, cefalee şi anxietate… Mă ridic din instinct  – cel al autoconservării.
Mă bucur cu jumătate de suflet. Mai sper şi mă înnebuneşte gândul că este o speranţă bolnăvicioasă.
Îmi privesc plictisită degetul de curând fript. Hmm…Mă înfior. A rămas doar un semn, stratul de epiderm s-a refăcut, chiar dacă celule fripte au murit şi tot ţesutul „suferea”. În corpul meu se petrec în fiecare secundă mii şi mii de procese care să îmi protejeze „viaţa”. Chiar dacă celule mor, altele se nasc zilnic prin diviziune. Nimic nu stă pe loc pentru că o celulă „suferă”… 😀 Eu însă… eu însă…
Să îmi spună cineva: „Am nevoie de tine!” Nu pot să trăiesc din inerţie, am nevoie de sens…
18 noiembrie
Gânduri vraişte, le-am lăsat pe foaia nescrisă. Oscilez între dorinţa „To be good at…”şi „Just to be…” Am decis să nu mă mai gândesc la mine ca la o bucată de zahăr care se topeşte lent. Mâine când mă voi trezi, voi auzi o bătaie în geam. Lumea mă va căuta să afle ce pot să fac eu pentru ea…
1 decembrie
Mă ţin la distanţă de „verbe” şi pensula cu care să alint verbele… Dorul se aşterne strop cu strop, până va îngheţa şi va ninge.
Cu cât mai puţin gândesc ce simt, cu atât mai liniştită sunt… Linişte fără bucurii. Linişte neaşteptată. Dar va trebui să mă reîntorc la această întrebare.  

Anunțuri

3 comentarii

  1. eu nu stiu daca tu vrei sa te schimbi dar eu cu siguranta nu vreau sa te schimbi….doar pozitiv poate :D. Am citit aceste rinduri si te vedeam cum iti impachetezi lucrurile, cum gindesti : „asta sa iau sau nu? mai bine o iau”:) dar totusi noi avem amintiri iar asta valoreaza foarte mult, chiar daca va caut in fiecare aula stdentiasta, va caut printre oamenii de pe strada sau la sedinte in organizatii, asta e pentru am invatat sa-mi traiesc viata alaturi de voi


  2. m-a inspirat acest articol. ştii, eu aici nu mă (re)găsesc, uneori chiar am senzaţia că trebuie să mă culeg bucăţi printre picioarele agitate ale oamenilor mulţi de-aici. dar nu mă gândisem să o iau ca o eliberare, în loc să mă caut să fac altceva din mine, orice. poate ar trebui să încerc. ne ţinem aici la curent cu versiunile experimentului -a ta şi a mea.

    m-a făcut să zâmbesc mândră de tine semnul exclamării după „da!”. şi dacă devine „nu” sau „nu ştiu” sau mai desfăşurat, oricum sunt mândră de tine şi sunt aici să te ascult.

    mulţumesc pentru acest articol. şi ne-ai promis să ne mai scrii aici, ştiu că o să te ţii de cuvânt.


  3. Draga Lia, amintirile sunt parte din noi, insa daca nu sunt reinnviate, degeaba cautarea febrila a chipurilor dragi in tot. Cu timpul devine tot mai slaba ca intensitate, tot mai stinsa…
    De aceea scriu aici, pt ca orice comentariu, orice cuvint de-al vostru, rice gand de-al meu, ratacind in trecut, leaga firul si-l mentine intreg pana la o noua revedere.
    Aricel,dar aici, in bucata asta de pagina te regasesti? nu e doar un articol, pui… e o serie de file, care cresc. 🙂
    Idee nu am ce presupune riscul asumat, pt ca uneori alunec spre o schimbare pe care nici eu nu o inteleg, dar care imi da fiori din aia, precum ciocnirea cu sacrul.
    Eu sper sa mai intri pe aici sa citesti. va pup.



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: