h1

Let me be weird

Noiembrie 23, 2011

E limpede. Dacă nu pot face nimic, nimic-nimic altceva, e vremea să scriu pe blog. Ceasul bloggerist ticăie de mă ia cu cefalee.
Sunt fericită. Cred… Sunt. Poate…
Sunt fericită pentru că scenariul social îmi prescrie această stare. „X nu are cum să nu fie fericit dacă are: A, B, C,D…, dacă e: a, b, c,d…”
Îmi împăturesc, fragment cu fragment, gândurile împăştiate ca să intru în scenariu.
În afara lui, e pustiu. Sunt singură şi ei îmi spun: „Eşti ciudată!” De cele mai multe ori, îmi place enorm acolo. Nu dai explicaţii. Nu îţi scurtcircuitezi neuronii, gândind cum să îţi cumperi bluza aceea mov sau crema y, cînd nu ai bani nici de vată dulce. Acolo, în lumea lui „Eşti ciudată”, devii de fapt tu însăţi. Pentru că nu mai simţi presiunea socialului, care te bagă în „Patul lui Procust” cu sila.
Ce-nseamnă de fapt „ciudat”? – Care iese din comun, neobişnuit (aşa zice Dex-ul). Ori, puzderia asta de indivizi umani au creat o matrice, care are nevoie de toate spaţiile ocupate. Dacă te dezlipeşti şi stai undeva între linii şi coloane, neapărat va veni o echipă de intervenţie să „te lipească” la loc, ca să nu mai „ieşi” şi să te faci „neo”. Ştiu, în secolul meu, cu toţii avem o slăbiciune pentru prefixe şi sufixe „anti”, „pro”, „ist”… Însă atît timp cît eşti în afara matricei, prefixele alea îţi sunt povară. Nu le poţi căra în spate de unul singur.
Hmm, mie chiar îmi place acolo. Însă corpului meu i se face foame şi frig. Vrea bluza mov. Vrea crema y… Vrea în matrice, pentru că doar aşa îşi va stăvili trebuinţele maladive.
Sunt fericită. Şi totuşi astăzi, mă doare în piept. În cel mai naiv şi arhaic mod, afirm că mă „dor pereţii sufletului” (dacă există suflet şi dacă aceasta are pereţi). Mă doare. Oare de ce? Oare ce?
Mă doare…
Mă doare fiindcă facem baie de 2 ori pe zi, din simplul moft de-a conferi corpului nostru o aromă de trivial, aroma parfumului acceptat social. Încă o fîşie de verdeaţă arsă de secetă undeva, în deşert. Încă o dimineaţă, cu cîntec şi spumă, într-o baie europeană.
Mă doare că suntem atît de pretenţioşi.
Mă doare că mă prind evitînd să merg pe jos, doar pentru că mi-e lene şi pentru că există automobil.
Mă doare că este perforată inima pămîntului pentru ca noi să purtăm inele de aur. Că ne jurăm iubire veşnică, iar ca să nu ne răzgîndim, ne „fixăm” decizia cu-un inel…
Ah, dacă se vor epuiza resursele de aur, platină, argint, în timp ce furnicarul dă-n afară, peste 7 miliarde? Oare nu vor mai exista căsătorii? Ştim răspunsul.
Însă astăzi mă doare ceva fără motiv. Biochimie, neutransmiţători, secreţie insuficientă de endorfine. Whatever!
În vid neînţeles. Caut să decojesc fericirea din schema socială, să rămînă una brută, fără prefixe şi sufixe. Caut în fericirea mea un chibrit minuscul de fericire, una dincolo de material, dincolo de vorbe şi promisiuni, dincolo de oameni în carne şi oase. Fericirea mea ca o boare de vînt. Ca o picătură de rouă.

Sursă imagine: 1

Anunțuri

3 comentarii

  1. Caut să decojesc fericirea din schema socială, să rămînă una brută, fără prefixe şi sufixe.– interesant ! in general sunt idei foarte bune.!


  2. În general, coldrain, avem puţine sclipiri de gânduri „reuşite” 🙂


  3. pai principal e ca avem…



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: