h1

Despre fericire ca despre fluturi…

August 18, 2011

Hmm, intenţionat şi conştient nu am scris pe blog. Şi nu am făcut-o demult… cu adevărat mult. Au existat câteva porniri din acelea răscolitoare, care-ţi aruncă spontan mâinile pe tastieră şi îţi accelerează ritmul inimii. Însă… am ales să tac. Anunţasem la un moment dat că mă transform în ucigaşă de verbe. Le ucideam din faşă, iar licuricii de gând care mai licăreau câteodată, impresionaţi de atâta viaţă, mureau flâmânzi. Aşa mi se năzări în lumina palidă a oglinzii că nevoia de cuvinte aşezate în gânduri şi emoţii, mă devorează, transformându-mă cu fiecare nouă zi într-o deprimată visătoare. Poate unii suferă ca să dea, astfel, glas unor cuvinte moarte şi aruncate. Poate… poate… Ce-i nefericirea până la urmă? Un cuvânt definit în mod subiectiv de către fiecare dintre noi. Şi dacă definim o stare ca „nefericire” doar pentru că suntem bolnavi de nevoia de a aduna în rânduri scrise stări, emoţii…clipe care sunt colorate altfel. Foarte simplu. Iar noi le complicăm, amestecăm culorile, le răvăşim, mai mult de dragul unor cuvinte care răsar ca din pălăria magicianului şi emit sentinţe… sentinţe scrise. „Mă doare!” „Sufăr atât de mult!”
Damn it! Oare suferim atât de mult sau cuvintele acestea sunt în top şi dau bine profilului definit deja? Şi apoi, gândiţi-vă şi voi, oare îi stă bine unui visător melancolic să fie fericit?!
Recunosc că sunt indecisă mai tot timpul. Recunosc că-mi place şi cuvântul „poate”… Aşadar, poate fiinţa mea a ajuns întâmplător într-un şantier şi acuma-i în reconstrucţie. Pe şantier, oamenii strigă: „Fii realistă! Astea-s prostii. De lucruri serioase trebuie să te ocupi!” Şi eu, încet, încet… alunec spre lucruri serioase. Iată, de exemplu, mă gândesc să nu mai scriu. Însă cine poate să-nţeleagă cât de serios pentru temelia Eu-lui meu sunt acele cuvinte neserios aruncate pe pagina albă?!…
Recent, am început să am grijă de un copil pentru bani de buzunar. Lucru deloc simplu, copiii! Însă timpul petrecut cu micuţul, îmi trezeşte licuricii înfometaţi şi-i tot hrăneşte cu zâmbete. Fiindcă nu pot face prea multe doar pentru bani, am decis să mă aflu fizic şi mental lângă copilul acela… să-l ascult, să îi povestesc, să-l observ şi să învăţ de la el. Azi a alergat minute bune după un fluture. Ce prostie, ar zice un matur! Însă el era atât de angelic şi senin în zborul lui după zbor, încât, chiar şi-n soare fiind, am riscat un incendiu interior, adăugând şi mai mult soare… pe chip.
Fericire!… fericirea… prinsă-n tipare şi deziderate sociale, se zbate parcă într-o colivie de aur. În secolul XXI, fericirea-i bucăţită atât de mult, încât explodează în fragmente de bucurie. Sclipiri scurte, abia perceptibile, radiază fulgerător! Şi poate din acest motiv, puţini oameni mai reuşesc să o prindă. Fericirea-i o aripă care vibrează… Şi numai în clipele mărunte, cu fiinţe micuţe, descoperim acest secret.
Sunt obosită. În şantier se lucrează. Oameni, cuvinte, lacrimi în colţ de ochi, zâmbete sau uimire. Oameni… oameni…clipe şi fire legate în zile. Eu, însă, continui dimineţile să dărâm fiecare perete ridicat.

Anunțuri

6 comentarii

  1. 🙂 si in aceste clipe faci pe cineva fericit 🙂
    tot ma uitam cu coada ochiului la acea data de 4 iunie si 2 mai 🙂 scriai odata pe luna…, acum a trecut si mai mult…, ma temeam ca ai vrut sa renunti…, dar iata si in sec XXI fericirea e ceea ce a fost mereu…, impuls pentru bucuria 🙂 acum sunt bucuros ca ai facut… ceea ce ai facut 😛


    • Gheorghe, eu sunt şi mai fericită că degetele-mi au găsit în sfârşit tastiera… şi gândurile s-au liniştit, adunate-n cuvinte. mersi! mersi pt că mă citeşti când nici eu nu o mai fac…


  2. fée ricire e o chestiune de vedere, oare trebuie tot timpul sa ne punem ochelarii pentru fericire? sau putem sa ne punem cateodata si filtrul pentru %?&$% ?!


    • Armon, nu ştiu ce să-ţi răspund la comentariu. Cred că de ochelari avem nevoie în mod inevitabil… ne orbeşte lumina!


      • 🙂 cine are nevoie de raspunsuri? eu port cateodata ochelari de soare, de fancy, insa ca sa vad bine, nu vad bine decat fara ochelari. Nu de alta dar ochii sunt perfect adaptati la 98 % din cazurile de lumina naturala, si in 2 % mai bine nu te uiti, cu sau fara ochelari. Ma gandeam, intrebarea era: oare trebuie tot timpul sa fii fericit? oare are rost? sau pote ca viata isi are valoarea tocmai in dinamica ei, in lupta, si pana la urma, nu rezultatul conteaza ci calitatea luptei. Poate ca Fefeleaga e mai de luat in seama decat Alba ca Zapada. Una se lupta, celalalta e ca un copil care traieste viata ca un inger care conteaza mai mult pe calitatile sale intrinseci decat pe forta morala, pentru ca una e prea umana si cealalta e o fiinta prea perfecta pentru lumea asta. 🙂


  3. de fapt lucrurile sunt mai simple, poti fi fericit, insa trebuie separata fericirea de durere. Mda, fericirea e de dorit ca stare continua, indiferent de durere, asa ca si in poezie:

    Îndemn la luptă

    Nu dor nici luptele pierdute,
    nici ranile din piept nu dor,
    cum dor acele brate slute
    care să lupte nu mai vor.

    Cat inima în piept iti canta
    ce-nseamna-n lupta-un brat rapus ?
    Ce-ti pasa-n colb de-o spada franta
    când te ridici cu-n steag, mai sus ?

    Infrant nu esti atunci când sangeri,
    nici ochii când în lacrimi ti-s.
    Adevaratele infrangeri,
    sunt renuntarile la vis.

    Poate ca in rezumat, fericirea e o stare de vis si nazuinta rupta de realitate, poate ca este fericit cel ce are suflet si de Fefeleaga si de Alba ca Zapada in acelasi timp! 🙂 voilà



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: