h1

Cu un sărut nu se face primăvară

Martie 17, 2011

De ce mă priveşti atât de copilăreşte? Te bucuri de hazard şi de mâna ta în palma mea? E un accident, nu-i aşa? O întâmplare. Ai vrut să ridici pumnul asupra sorţii şi… ai dat de mâna mea? Sau poate ai obosit şi ţi-ai lăsat privirea să alerge slobodă? Iar aceasta, în neştire, ce-ar fi putut vedea dacă nu un singur punct vizual ce se tot mişcă prin odaie… Eu!

De ce mă priveşti aşa? Încerci să distingi care trăsături mă disting de acele Alte, acele multe Alte pe care le-ai admirat vreodată?

De ce…? Nu, nu încerca să îmi frângi cuvintele cu un sărut! Ştiu că eşti doar un călător fără destinaţie. Nu îţi doreşti să oferi decât bucăţi de secundă prezentă. Nu exişti mâine! Nu în această odaie, nu în lumina geamului meu!

De ce mă priveşti şi taci? Te-ai obişnuit ritualic, din timp în timp, să îţi apleci urechea peste un piept şi să asculţi bătăi artimice, înnebunite ale unei primăveri ce şi-ar dori să se nască, dar tu nu o laşi! Îţi ridici urechea şi îţi îndeşi lucrurile în sacul de călătorie… Pleci.

Nu, nu mă săruta! Cu un sărut nu se face primăvară. Ai adunat atâta amorţire şi frig, încât primăvara ta este doar un fenomen meteorologic, un anotimp. În zadar, te bucuri şi repeţi că soarele te salvează, te energizează. Dacă nu doreşti să îţi scuturi desagii de trecut şi de frig, nu vei trăi niciodată primăvara.

Ce mai aştepţi? Îmbrăţişează-mă! Sunt la fel de rece. Ştiu! De vină e odaia aceasta. Tot timpul e frig aici. Şi locuiesc de atâta vreme în această odaie… Îmi zic demult să găsesc altă locuinţă, care dă spre soare, dar aşa şi nu mă pot hotărî… Şi-apoi tu…cu desagii tăi îngheţaţi! Dacă mai vii să îi laşi afară!

De ce taci? De ce mă priveşti? Eşti doar un călător… Unul obosit. Aştepţi de la mine acea clipă de căldură, de primăvară efemeră? Vrei să îţi zâmbesc azi, să te mângăi cu tandreţe, să joc un rol de magician care te atinge şi ochii îţi devin lucitori? Vrei să întruchipez pentru o zi graţia zeiţei căminului familial şi al focului din vatră, pe Vesta? Asta îţi doreşti – o scânteie de cărbune încins pentru desagii tăi de mâine? Crezi că o să-ţi ajungă?

Nu mă privi! Ia-mă de mână! Lasă-ţi desagii de drumeţie şi rămâi!

Există pe lumea aceasta fiinţe care nu sunt create pentru a fi gazde. Nu ştiu cum să îţi servească ceaiul ca să îl simţi aromat şi să revii. Nu trăiesc la răscuci. Nu trăiesc cu jumătăţi de măsură – oferă totul sau nu deschid la bătăile-n uşă.

Unde eşti? Şi în această fărâmă de clipă, gândul tău este hoinar… zgârâie cotidianul în cel mai banal mod. Aleargă prin lumea mare pentru a uita cât de singur şi îngheţat este…

Cu un sărut nu se face primăvară… şi totuşi, ce mai stai… Sărută-mă!

Anunțuri

5 comentarii

  1. „Nu trăiesc la răscuci. Nu trăiesc cu jumătăţi de măsură – oferă totul sau nu deschid la bătăile-n uşă.”

    frumos….bine ai revenit:)


  2. Mersi, Rokssana… iar tu ca de obicei esti atenta! 🙂


  3. Kari..scrii frumos.

    Eu vin acasa pe 1 Aprilie. Vei fi prin Md?


  4. 🙂 Mersi, draga Irina. Scriu pe apucate, lasand altele deoparte, iar a doua zi, regretand. 😀
    Din pacate, nu voi fi. Si as fi vrut asa de mult sa te revad! Doar de Paste voi ajunge.


  5. Ne vedem la vara! Sau daca mai faci o cararusa prin Milano, atunci si mai devreme!



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: