h1

Foamea păsărilor

Februarie 23, 2011

Întunericul îşi spală ochii în vălul imaculat al zăpezii. Ziua de astăzi l-a rănit într-un mod cu totul inocent… şi-acum, cu boţuri de ninsoare primăvăratică şi cuminte, îşi stăvileşte urâcioasa dâră de sânge. Nu departe, zgomote de saci aruncaţi tulbură liniştea nopţii. Gunoierii au un orar atât de fix în acest oraş, încât îmi amintesc de programul riguros al marilor oameni de ştiinţă. Stupidă asociere! Ce contrast: halatele albe ale savanţilor şi hainele murdare ale gunoierilor. Aceşti oameni sunt cei care nu se sinchisesc de zăpada pătată de sânge, de beznă şi nici de păcatele oamenilor, ascunse în gunoiaiele cu odor insuportabil. Poate de aceea, ne îndepărtăm pe cât posibil de ei… Pentru a nu simţi mirosul oribil al Iadului din noi…

Şi ca să nu cad pradă gândurilor care  ar putea lasa găuri în liniştea mea nocturnă, întorc privirea spre un geam, de sus. Nu are draperii şi prin sticla aburită se răsfrânge atâta lumină în noapte! Acolo locuieşte copilul care a lovit astăzi întunericul în plină zi. L-am descoperit cu totul întâmplător. Stăteam în acea dimineaţă, precum obişuiesc adeseori când gândurile-mi toate îmi cer un stop-cadru asupra lumii de după geam, cu bărbia sprijinită în palme, lipită de calorifer…când deodată, mi se păru că un copil îmi face cu mâna de la geamul apartamentului de la ultimul etaj, din clădirea de vizavi. Mă înşelasem însă. Copilul blonduţ, firav, însă cu un zâmbet atât de larg, nu-mi făcea mie cu mâna, ci hrănea un stol de porumbei. Se agita neîndemânatic, încercând să presoare bucăţi de pâine pe pervaz. Nu apuca bine să presoare pâinea că porumbeii o şi ciuguleau… lua câte unul în palme şi îi lăsa să ciugulească cât poftea, chicotind mulţumit. După ce porumbeii păreau ca se satură, îi lua pe rând în palme, mângâindu-le spatele micuţe.

Photo by Matei Plesa

 

Mă emoţionase atât de mult scena, încât ajunsese o bucurie specială acel moment când geamul de la etajul 9 se deschidea şi răsărea scânteia cu ochi de copil. Văzduhul se umplea de fâlfâit, de voie bună şi de… bunătate. Îmi ziceam: „Dacă oamenii mai nasc încă copii care visează la pasări, dacă acei copii mai întind încă braţele spre cer, înseamnă că Binele nu s-a scurs din lume. Dreptul nostru la fericire şi la pace, nu este îngropat cu totul printre hârtiile hidoase ale politicienilor, care ne condamnă, ne îngroapă în mizerie. Înseamnă că nu doar murim… ne mai şi naştem!”

Într-o zi, lângă geam, îmi adunam firele sărate de bucurie, prelinse în palme la vederea copilului-soare, când deodată mânuţele lui micuţe au pierdut în aer bucăţile de pâine şi… micuţul bălai a dispărut subit din vizorul meu. S-a prăbuşit după geam. Cineva a alergat spre el… Nişte figuri de adulţi l-au ridicat şi l-au aşezat în scaunul de rotile, pe care îl zăream pentru prima dată. Un bărbat, tatăl său probabil, a ridicat scaunul cu rotile în braţe, pentru ca femeia să poate lua mai uşor copilul. Atât. Nu l-am mai văzut niciodată pe copilul-soare.

În acea zi am plâns mult… am plâns de parcă murise copilul din mine… de parcă îmi îngropasem visul cel mai curat. Şi nu în zadar, păsările cerului devin tot mai sumbre şi mai gri! Şi nu în zadar nu mai găsesc porumbei albi… Voi câti porumbei albi număraţi într-o zi? Toţi au penetul întunecat, de parcă cerul însuşi e în doliu. A murit setea lumii de înălţimi imaculate. Şi cum visele ar putea să supravieţuiască într-o lume în care i-am lăsat numai pe cei în scaun cu rotile să hrănească porumbeii? Nu sunt ei prea fragili fără de braţul nostru? Nu sunt ei prea puţini pentru stolurile numeroase de păsări înfometate?

Ninge curat şi cuminte peste felinarul singuratic din curte… Mai e unica scânteie de lumină pentru stop cadrul, care mă îngheaţă şi mă înfioară în miez de noapte… Gunoierii la datorie, beznă, iar geamul de la etajul 9 rămâne mut.

 

Anunțuri

5 comentarii

  1. ce frumos si trist, Karena…si dira de singe? are vreo legatura cu copilul-soare?


  2. Irina… e trist, însă eu mai sper că se nasc undeva, lângă noi alţi şi alţi copii soare.
    Dâra de sânge e rana întunericului provocată de lumina copilului invalid. Noaptea e atât de întunecată că nu am avut curajul să menţionez triumful său…care poate, care sper, să nu fie totuşi triumf.


  3. frumos…


  4. e trist cind confirmam realitatea 😦 e prea dura 😥


  5. Cat de frumos 🙂 atat de suparat de soarta, dar oricum ramane atat de bun in interiorul sau…! Sa speram ca bunatate se pastreaza si in alti oameni…., nu numai in cei cu necazuri 🙂



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: