h1

În amfiteatrul său, o lacrimă

Ianuarie 14, 2011

Privesc la ceas şi simt că întârzii la un eveniment mult prea important pentru fiinţa mea interioară. Poate de aceea, mă arunc fără să cruţ banii, în primul taxi din staţie. Pe drum, reactualizez în memorie fiecare clipă petrecută în acel amfiteatru – zâmbetele necunoscuţilor, aruncate din belşug, frustrare din cauza imperfecţiunii tentativei mele de perfecţiune, clipe de motivaţie, oameni, oameni, oameni… oameni care inspiră.

Mă înfior… Ori de câte ori, intru într-o sală de studiu, devin anxioasă. E o deformare datorată unui sistem de învăţământ defectuos, care a cultivat în mine teama de a eşua şi de a pierde competiţia clasării pe o scală ordinală, care mă avantaja doar de la 8 în sus. Amfiteatrele, menite de altfel pentru studiu, se transformaseră pentru mine în închisori sufocante. Dar iată că, aşa se face că în această sală, deşi imperfectă din punctul de vedere al planificării, precum se plâng unii, întotdeauna am simţit… linişte.

Uşa enormă, care poartă o plăcuţă pe care nu am citit-o niciodată este deschisă. Intru grăbită, nu contează unde mă aşez, important e să prind un loc la margine de rând. Încă în prima zi de facultate, mi s-a spus cu mândrie că acesta este Amfiteatrul Mărgineanu şi i-am crezut. Nu am vrut să citesc ce scrie. Aş fi pututa descoperi banalităţi de ordin birocratic, care să diminueze monstruos farmecul caligrafiei din mintea mea. La întrebarea: De ce Mărgineanu?-  mi s-a răspuns simplu: „Pentru că e un mare psiholog român”…  Şi iată că azi, am fost anunţaţi că urmează să vedem un documentar despre spiritul, care simt că mai populează încă acest amfiteatru cuminte.

S-a născut în 1905, la sat… acolo unde hărnicia se moşteneşte, iar cunoaşterea se cultivă greu, cu multă sudoare spirituală. A ieşit în lume pentru că avusese visul de a se alege cu roade. A studiat cu pasiune şi entuziasm, aşa cum o pot face doar oamenii dedicaţi, cu vocaţie şi… într-un final, psiholog cu renume, a rămas în amfiteatre să lumineze obtuze spirite tinere. Până într-o zi… când falsa acuzaţie de „înaltă trădare”,  l-a răpit din amfiteatrele româneşti…pentru totdeauna!

De multe ori, prezenţa Celorlaţi, a unei mase numeroase, nu lasă autenticitate şi viaţă emoţiilor noastre…le inhibă. Însă astăzi, îmi priveam colegii şi mă miram: Cât de mare trebuie să fie nimbul de lumină al unui om, încât peste ani, chiar dacă a trecut prin celula întinată a regimului, să trezească admiraţie şi emoţii atât de autentice?

În 22 de ani, eu mă năşteam, mă jucam cu primul fir de păpădie, adunam primele cărţi în ghiozdan, strângeam la piept prima diplomă – cea de BAC, apoi aşezam pe raft,uşor dezamăgită, a doua diplomă – cea de licenţă… Petreceam în amintiri, oameni dragi… Iubeam naiv, omeneşte… Culegeam iluzii… Sufeream – real sau închipuit… Căutam frenetic sens, un sens existenţei şi stropului acestuia de viaţă, ce mă populează episodic şi… de atâtea ori… ah, de atâtea ori, nu îl găseam.

Însă nu departe în timp, la distanţă de doar câteva decenii până la apariţia mea, unui om de excepţie, care-şi aflase deja chemarea şi rostul, i se furau 22 de ani de viaţă, 22 de ani de activitate, 22 de şanse de-aşi creşte ideile măreţe acasă ori în biroul său modest… în libertate! Şi de către cine? De ce? Un psiholog înţelege poate cel mai bine  din ce cauză. Din cauza unor minţi bolnave, chinuite de amprenta unor complexe de inferioritate, care au golit conştiinţe de omenesc şi demnitate. Din cauza dominaţiei legii mediocrităţii, care a lăsat inconştient să crească muntele nedreptăţilor.

Noi, cei tineri, care atât de lesne ne lăsăm învinşi în urmarea unor idealuri, care renunţăm să citim îndată ce ne cade net-ul, ar fi laş, să nu admirăm un om, care a rămas intelectual până şi zeghe purtând, mâncând terci cot la cot cu hoţii şi criminalii?! Acel Mărgineanu a ţinut conferinţe în închisori, găsindu-se cine să îl asculte.

Cât de împăcat cu sine trebuie să fii, încât după mii de hârtii cu declaraţii, sute de clipe de epuizare fizică, tortură şi lipsă de fereastre pentru respectarea omului cu ştiinţă, după ani grei, cu drept la două pachete şi la două scrisori, să ieşi din nou în lume şi să zâmbeşti, de parcă un ornic vechi se oprise şi iată numai ce fusese repus în funcţiune?! Fostul profesor universitar, deţinut politic proaspăt eliberat, în drum spre Cluj întreba colegii de vagon cât câştigă un măturător de stradă, fâcându-şi calcule cum ar putea să se întreţină, fără a fi o povară pentru familie. Acel om plin de viaţă, slăbit un pic, dar la fel de cuceritor ca înainte, întreaba pe cunoscuţii din calea sa cum o mai duc, ce le mai fac familiile, de parcă cei trecuţi prin necaz, ei ar fi fost şi nu Nicolae Mărgineanu – psihologul revenit din închisori.

Undeva, în rândurile din spate ale amfiteatrului, stă cel care, la fel ca noi toţi, este atins de film şi de lumina acestui destin. El este astăzi, pentru 2 ore stăpânul catedrei, însă a ales să se refugieze în spate, pentru a lăsa loc în scenă unui exemplu de „etică trăită şi nu teoretizată” (Mircea Miclea). Astăzi îşi ascunde emoţiile destul de stângaci, lucru neobişnuit pentru talentul său de actor. Încetişor, încetişor, printre gândurile mele înrourate, încape un bob de recunoştinţă. Mă gândesc că Mărgineanu şi dumnealui au ceva în comun. Şi nu e doar iniţiala numelui… O fi fiind similară acea credinţă fermă în câteva valori fundamentale? Sau poate toţi cei din „cetate”, dedicaţii sondării sufletului uman, au acel ceva ciudat, un pic „supraomenesc”, un fel de nebunie frumoasă de a hrăni cu entuziasm şi sens amfiteatre pline?

Martie 1988 – proces rejudecat. Are loc achitarea tuturor condamnaţilor, însă… nici unul dintre ei, nu mai este în viaţă.

O lacrimă se ascunde în eşarfă. O lacrimă de admiraţie, de recunoştinţă, de regret.

Anunțuri

5 comentarii

  1. o la crimă mi-a curs şi mie…
    Căte idei nu s-ar fi putut naşte? Din păcate domnul Mărgineanu, nu e singurul 😦


  2. Din păcate – da…
    M-aş bucura dacă am reuşit să îţi transmit povestea Lui, prin clipa trăită de mine.Acele ore de film, mi-au revelat atâtea, încât nu cred că aş fi putut să încapă în cuvinte…


    • Din păcate nu poate fi totul transmis prin cuvinte… 😦


  3. Cât de vii şi apropiate ţi-am simţit gândurile!
    E mare păcat că adevăratele valori omeneşti sunt strivite de talpa unui pantof scump,al cărui proprietar e un individ sărac spiritual,dar bogat în conturi la bancă…sau cu relaţii pe nu ştiu unde şi pe la mai ştiu eu cine…
    După moarte,nimic nu mai e cu folos pentru cel în cauză.S-a dus…şi a lăsat în urmă,poate,aceeaşi lume întunecată din care a plecat în zbor de înger spre o altă lume…
    Păcat că ştim să apreciem abia după ce pierdem…


  4. Sufelet de fluturas,e atat de cald in mine cand reusesc sa ma fac inteleasa! 🙂
    Cu siguranta personajul meu – Margineanu, a lasat multe in urma sa. Exista valori care nu pot fi atinse de talpa acelui pantof scump.



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: