h1

Ambivalenţă

Ianuarie 11, 2011

Lui E-D. S.

Degetele-i îngheţate de absenţa elanului vital deschid sertarul… Lemnul mâinerului pare fierbinte, o îmbie, o alintă cu nefiinţa lui palidă, ademenind-o să împrăştie firele de zăpadă neconsumată. Adoră iarna. Are un motiv evident pentru a răspunde de ce o trec fiori, de ce-i este frig.

Acuma nu ştie: să împrăştie mărgelele lunecoase sau să le lase să cadă în gura ce nu a mai lăsat un cuvânt să o sperie de câteva zile?

Dedublată, ambivalentă, se admiră cu ochii lucidităţii dureroare – ea, zeiţa ploilor triste de april, ea, fiinţa însetată se soare, dar care iubeşte inocent jocul umbrelor… Nu, nu! Locul ei nu este pata de lumină de pe fruntea zilei. Ea vrea o noapte lungă, în care singură să coase cu degetele-i îngheţate stele de puf artificial…  Artificial… artificială această linişte care s-a lăsat. Pe buzele umede-i se citeşte încă urma vârfului de linişte înghiţită cu sughiţuri.

Nu, nu… nu ar vrea să rănească pe nimeni! Însă s-a obişnuit să fie rănită… o doare chiar înainte ca ceva să o atingă. O doare viaţa… pentru că în semi-obscurul odăii sale, viaţa nu se sinchiseşte să umble goală – cu riduri şi răni, cu mucegai la tâmple.

Vede cum poate aluneca încet spre somn sau spre limita abruptă a conştiinţei sale. Ea alege! Este eliberator şi terifiant să ştii că poţi alege să cazi şi tot tu, zâmbind în cădere, să te bucuri… să te bucuri că ai ales să cazi!

Iubeşte tot ce o răneşte. Respinge adeseori tot ce-ar putea să îi aline rănile. Singură s-a oferit victimă şi până şi în acest moment, se vrea admirată. Admirată, da, da! Nicidecum salvată sau compatimită.

Prin somn vocea ei mută ţipă, ţipă!… Corpul ei se frânge de cearşafurile sufocante! O clipă strivită, o jumătate de respiraţie… Poze, Ei, Ele, priviri! Atingeri – copacii se destramă, iar frunzele în agonie o zgârîie! Cupluri se iau de braţ. O părăsesc în sfidare. Întinde mâna… Disperare… El o cheamă, o strigă, arătarea lui aprinde o luminiţă pe pod. Din ochii lui, un strop de albastru senin se împrăştie peste gândurile ei rătăcite. Ea aleargă. Aleargă… Deschide larg braţele, aproape simte căldura inundându-i venele, dar… Simte alunecarea tălpilor de pe suprafaţa îngheţată a podului. El râde… nu e decât o altă umbră! Printre găurile de pe pod vede curgând valuri flămânde…

„Nu, nu!Mi-au îngheţat prea mult tălpile…Nu o să pot păşi din nou. Nu, nu, numai nu în apă!” În neştire, se agaţă de prima palmă care se întinde să o prindă. Îşi adânceşte unghiile în ceva cald, sigur, uman până simte prelingerea căldurii în tot corpul…

Lângă mal, e doar ea şi cadavrul unui străin – încă cald, însângerat de zgârâieturi… The Gravel Road

Viaţa din nou, trage draperiile. Prin geamul deschis pătrunde aer dens, care miroase a ceaţă şi cadavre. S-a scurs praful liniştii… a rămas o cameră pustie şi o conştiinţă agitată, vinovată de a-şi fi ucis salvatorul.

Nu mai e inocentă pentru că a ales să trăiască. De ce să fugă de durere şi tristeţe? Precum unora speranţa le este clipa surâsului unui prunc, pentru ea, speranţa e clipa îngheţului… Aşteaptă să îi îngheţe şi ultima fărâmă de aripă.

Cu degetele-i vinete de frig, atinge din nou sertarul…Ninge benzodi-azepinic peste gânduri. Cearcănele îngheaţă. Fericirea se amână pentru ziua când podurile nu se vor mai prăbuşi. E timp de trăit… măcar şi fals.


Anunțuri

2 comentarii

  1. Mă curg eu din mine,a muzică…


  2. Frumoasă muzică… mulţumesc – descoperă certitudine şi credinţă în… ziua când clipa fericirii va zâmbi celor ce stau în soare.



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: