h1

Deja-vu

Iulie 15, 2010

Am dat peste un text vechi. Il pun aici, stiti de ce? Pentru ca nu e scris azi … Da, da!… Desi azi as descrie aceleasi momente, mai putin liric si folosind timpul trecut. Trecut? Hmmm… Prezent mai degraba.

E scris de o fiinta infantila, care traia orice adiere de frunze profund si care a avut un deja-vu. Poate unicul din viata ei…  Incredibil!…

Ploaia ce a cazut in ultimele zile avea, probabil, ascunsa in picurii repezi si grabiti, margele lunecoase si lucitoare de liniste…Dar nu era vorba despre acea liniste ce-ti asterne sufletul pe norii imaculati ai unui cer straveziu, incat simti cum trupul intreg ti se inmoaie, luind forma unui nor usor…Nu…Soarele, ce zadara margele cu bucluc, gadilindu-le cu razele sale surizatoare, le facea sa straluceasca si mai mult, raspindind in jur linistea dinaintea furtunii…

Pacat ca taranii au uitat in timp sa mai citeasca semnele naturii, au uitat acel limbaj universal care uneste sufletele oamenilor intr-o singura rasuflare si simtire !…

In acea zi, inserarea a fost martora unui apus trist si palid, care parca dojenea oamenii din lunca Prutului pentru nepasarea lor fata de farmecul sau irezistibil…Stia poate umbra apusului ca in zilele ce vin oamenii se vor interesa cu atit mai putin de el.

Noaptea aceia am incercat in zadar sa adorm. O ciudata stare de neliniste se strecurase in perna ce-mi parea de plumb, apoi patrunsese in ginduri, dezorganizind insirarea lor fireasca si tulburand firicelul de somn ce se aciuase si el la o margine de ginduri si framintari zilnice.

Nelinistea-mi aducea niste soapte vechi, strabune chiar, niste soapte ca niste oftate batrinesti, infundate si ragusite. Cateva clipe am stat fara sa ma misc, cu urechile incordate, trimise sa prinda soaptele care ba pareau prietenesti, apropiate, ba se indepartau infuriate si tulburate de ceva…

Pentru a auzi mai bine vocea aceia, am iesit in ograda…Regina noptii, cu al sau miros m-a naucea, imi anula toate gindurile, iar linistea nocturna…acea liniste amenintatoare ma izbea constant, risipind orice urma de somn. Abia atunci am putut sa deslusesc venind de peste vale vocea sa… Era El, prietenul din noptile albe, batrinul, cu apele sale neastimparat de tinere, asemeni singelui clocotind infierbintat, care curge prin venele unui om in virsta.

–         Batrine prieten !…De ce nu dormi leganat de ape si invelit de ramuri dese de salcii ?Ce te framinta in asta noapte ? Incer eu, cu o voce cufundata in lirism. Ah, stiu…Tu nu dormi niciodata si de atita vesnicie ti s-a facut dor de vorba.

–         Copilo,daca-ai sti ! Copila mea… Sunt ostenit, chinuit de propriile-mi ape navalnice, care au plasmuit gindul de a ma parasi pentru a se razbuna pe voi… Peste citeva ore eu nu le voi mai putea tine in albie, se vor revarsa acoperind cu namol siragul cela de case de sub malul meu. Apoi vor ucide painea rumena ce s-a copt pe lanul cela de griu…Vor porni furioase  inghitind in viteza valea…Vor ajunge si la satul tau, pe care il porti in vise…

Cuvintele Prutului rasunau cu ecou peste vale, iar eu imi pierdeam inima undeva in călcîe. Cu mainile tremurinde in zadar incercam s-o ridic inapoi in piept. Incepeam sa nu mai aud glasul vestitor si doar tipete de animale, fîlfîit speriat de aripi, huruit de tractoare si scîrţîit de căruţe ce paraseau satul de pe malul Prutului…

Niste voci tinere, probabil din ordinul autoritatilor sosite de urgenta la rîul cu primejdie, anuntau alarmate: „Vine Prutu-u-ul, mă-ă-ă-i!!! Vine Prutul!! Care şi cum poate să fuga de pe vale!…”

Se auzeau graniceri coborînd din masini, lopeti si hîrleţe implantate în nisip…Un sat încrustat sub malul Prutului se ştergea încet-încet, se mişca spre deal şi doar sufletele gospodarilor mai rămîneau să vegheze cuiburile clădite cu greu sub mal, asemeni lastunilor sub streşini înalte…

Poate ar fi fost cazul să alerg să împachetez unele lucruri…Dar nu. Eu stăteam răvăşită în mijlocul ogrăzii calculînd în cîte ore va fi şters drumul spre vatra maternă, în cîte minute îmi va fi răpită copilăria păstrată mereu verde de troscotul din ograda asta, în cîte clipe voi pierde amintirile din fiecare odaie a casei părinteşti, de pe fiecare etajeră, de pe fiecare perete scump…

Lacrimi s-ar fi prelins pe obraz , dacă nu simteam deja o stare de umezeală generală în jur.Ce folos de aceşti doi picuri săraţi, dacă auzeam vîjîind peste şes valuri înalte, uriaşe, care ar fi înghiţit cei doi picuri transformîndu-i într-o masă amorfă de apă şi urgie…

Repetam doar cu reproş şi nedumerire ca să audă peste vale apele înebunite…repetam la nesfîrşit, cu glas răguşit, disperat: De ce?… De ce-e-e?…Pentru ce această răzbunare? Pentru ce-e-e-e!!!!!

Bătrînul Prut suferea în tăcere…apele tăceau vîjîind agitate…Eu însă înţelegeam…Cum era să nu înţeleg că indiferenţa nu doar ucide, dar mai aţîţă şi focul furiei, plasmuieşte dorinţa arzătoare de răzbunare.

De atîţia ani oamenii de pe valea Prutului batjocoresc apele rîului cu gunoaie şi resturi…Îi ucideau în fiecare zi cîte o vietate, îi striveau verdele ce-l învelea ocrotitor, îl otrăvea cu substanţe pe care doar mintea de acaparator al omului le putea inventa…

Chiar şi acum în mijlocul urgiei de ape, tractoarele primarului, tocmai ale lui, ale celui care ar fi trebuit să trăiască în unison cu sătenii săi primejdia, cărau grăbite spre deal averile acestuia… Bogaţie… Efemera bogăţie! Ma întreb oare dacă acest om înnebunit de ideia conservării averii sale a mai avut timp să–şi adune în palmă, să salveze de ape – comorile sufletului său…

Ostenită, pierdută, am căzut în genunchi. Ce noapte fără stele. Zeci de suflete dibuie prin întuneric drumul spre deal, spre piscurile salvatoare. Fără lumină…În beznă…

–         Iartă-mă, Bunule! Iartă-ne, rîu străbun! Iartă-ne! Iartă-ne-e-e!…

Aşa m-am trezit într-un lac de transpiraţie rece. „Iartă-mă! Iartă-mă!” Razele obişnuite ale soarelui matinal au răpit cuvîntul, iar eu am alergat sa văd şesul – nici urmă de ape!!! Vîntul clătina alene coroanele copacilor, oile păşteau în voie, împrăştiate pe tot şesul.

–         A fost un vis!… Un coşmar!

În acea zi fără să iau micul dejun, m-am repezit în fugă, pe bicicletă spre Prut… Aveam nevoie de certitudini. M-a întîmpinat aceleaşi sat încrustat sub malul Prutului, care începea o nouă zi, cu toate grijile sale obişnuite. Acelaşi mal…Aceleaşi sălcii… Nimic nu pare schimbat.

–         Am visat, da, cu siguranţă!

Însă un singur pas, o singură privire aruncată spre ape era de ajuns. Apele învolburate, tulburi şi agitate purtau la vale tristeţea şi durerea bătrînului Prut. Mi se părea că vad nişte ochi cenuşii, ce joacă în lacrimi…că bunul rîu, deşi îşi stăpînea lacrimile cu toate malurile sale, acestea puteau în orice clipă să ţăşnească, ameninţînd că visul poate oricînd să spargă digul reveriei, inundînd razbunător realitatea.

În acea seară, firicelul de somn nu s-a mai împotrivit, lăsînd osteneala să-l acopere în grabă.

–         Trebuie! Trebuie să le spun oamenilor… trebuie să-i aduc pe malul Prutului să-i vadă şi ei ochii trişti, să-şi simtă greşelile, să-i doară uitarea şi nepăsarea lor…Rîurile nu pot să se răzbune…Oamenii trebuie să înveţe de la ele. Trebuie…

Şi numai visul de ieri mă întîlneşte mînios, luîndu-şi revanşa, proiectează un vijîit oribil în urechile mele. Şi iar simt starea ceia de umezeală în jurul meu, huruit de tractoare şi scîrţîit de căruţe…”Vine Prutul, mă-ă-ă-i!…Iartă-ne, rîule!…Trebuie să le spun…Rîurile nu se răzbună. Oamenii trebuie să înveţe de la ele…”

* iulie 2008


Anunțuri

6 comentarii

  1. Trist si cat se poate de real e deja-vu-ul tau… Nu mai scriu nimic ca e de prisos. 😦


  2. e trist… cine ar fi crezut ca visul va deveni realitate…


  3. Trist… nu as avea nici eu nimic de comentat…


  4. cind apari? cind mai scrii? mi-i dor 🙂

    un sejur frumos sa ai acolo!


  5. extraordinar…, trebuie sa intru cat mai rar pe aici…, ca sa nu dein dependent de stilul tau de a scri…! cat de real este redat visul…, cate sentimente in fiecare rand. Interesant cat de greu ai scris acest articol… cata tarie de caracter… (trebuie sa scriu mereu ca imi place cum scrii si ca astept ceea ce stii si tu ca astept, poate asta va stimula un pi procesul )


  6. Da, Gheorghe… am trăit intens rândurile scrise aici – le-am trăit repetat, le-am retrăit. O dată când am avut acest deja-vu, în 2008. Atunci fusese doar o alarmă falsă şi chiar dacă toată zarva descrisă era reală, restul erau doar nişte temeri proiectate în inconştientul meu. Şi în 2010, când visul meu devine realitate…Una care regăsită în rânduri scrise de mine, era mai şocantă şi mai greu de acceptat…pentru ca am ştiut… şi nu am putut face nimic altceva.
    Gheorghe, am zîmbit senin, văzînd că ai scris aici… :)Să intri mai rar, dependenţa nu este chiar binevenită 😉



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: