h1

Facând lumină în mine

Aprilie 13, 2010

Facând lumină în mine

Se-ntunecă în jur,

Când se apropie zorii,

La mine se-nserează

Nu pot vedea şi-n afară

Şi-nlăuntru în acelasi timp.

Fructele, florile, fiarele

Le pot inventa numai când nu le găsesc.

Nimic din ce ascund nu trăieşte

Dincolo de hotarele mele.

Niciodată, niciodată nu se va sparge

Echilibrul perfect

Care doarme-ntre lume

Şi sufletul meu?

Numai pentru că nu există-n afară

Îl vad în mine-atât de limpede pe Dumnezeu.

Ana Blandiana

Anunțuri

3 comentarii

  1. Imi place sa citesc la nebunie, practic orice, citesc carti, ziare (p.s. consider ca cel mai bun psiholog e cititul ;)) fie la servici, fie acasa, am citit recent intr-o revista un „text” scris de Elena-Iasi, sper sa-ti placa!
    „SURU”
    Am cunoscut un om si un cal; erau aproape mereu impreuna.
    Omul era bun si blind, calul era model de frumusete. Avea coama deasa si grea, iar corpul era parca sculptat cu dibacie: picioare lungi si bine croite, git vinjos, spateputernic, coada stufoasa si rasucita. Cind iesea cu stapinul calare isi purta cu fala saua si calaretul. Pasea in trap cadentat si atingea apasat pamintul. Pe vreme frumoasa, cind era mai putina treaba, calul zburda pe pajiste, iar stapinul ii admira galopul regulat si-l mangiia la sosire. Cand veneau treburile campului sau vremea adusului lemnelor, Suru era inhamat si pornea la lucru. Ce drag ii era stapinului de calutul lui… Era frumos, harnic si ascultator. De cite ori nu-i cuprindea capul in brate si-l saruta? Cand povara ii era prea grea, calul se poticnea, il privea pe stapin si-si rezema capul pe umarul lui. Ii cerea intelegere. Stapinul il ruga: „Hai surule, nu ma lasa”. Si Suru pornea; nu-l lasa niciodata cu caruta in drum. Exista o intelegere speciala intre om si calul sau. Calu-i frate cu stapinul. Suru era invatat cu mangiierile, dar si cu treaba.
    Anii au trecut si au imbatrinit si calul, si stapinul. Nenorocul a facut ca o boala urita sa dea peste Suru. I-a aparut la git o umflatura care a crescut si tot a crescut. La inceput inghitea cu greu, apoi deloc. Privirea ii devenise trista, iar puterile ii slabisera, nu mai putea sa-si ajute stapinul, dar nici bietul stapin nu-l putea ajuta cu nimic. Asa a dus-o bietul cal, sleit de puteri, vreo citeva luni. Intr-o zi, inaintea Craciunului, s-a retras in fundul grajdului, asteptindu-si sfirsitul. Stapinul a uitat de sarbatori si s-a dus sa stea linga Suru. Sarmanul cal a avut o ultima bucurie: s-a alaturat de stapin, si-a pus capul pe umarul lui, apoi a inchis ochi. Era umarul pe care se sprijinise de-o viata…. Cine stie, poate au si caii raiul lor!”


  2. Foarte frumos! Mi-a plăcut mult, dragă cititor anonim! 🙂
    De cînd mă ştiu am fost înduioşată de povestirile despre animale. Cărţuliile lui Emil Gîrleanu despre gîze şi alte vietăţi, mi-au conferit un fel de sensibilitate precoce.
    Omul s-a îndepărtat de animale ca să devină Cel Superior, însă nu poate exista fără legătura asta specială, care îl ajută să rămînă uman. paradoxal!
    Sunt aproape convinsă că oamenii care citesc astfel de lucrări (ori în genere, adoră să citească) nu pot fi meschini.
    De aceea,m bucur că te ştiu (chiar dacă doar virtual) şi îţi mulţumesc că treci pe aici!:)


  3. bucurie si sanatate pentru suflet, restul e tacere



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: