h1

De vorbă cu cactuşii…

Martie 14, 2010

De ce mă priviţi aşa?… Nu şi voi…Vă pare ciudat că urmele zîmbetului de adineauri s-au şters într-o clipă, după un banal sunet de telefon? Ori sunteţi furioşi că am uitat de voi, centrată pe lumea de dincolo de aceşti patru pereţi?

Nicicînd nu am văzut atît de viguroşi, ameninţători, spinii aceştia! Ah, degetul meu… mmm, pînă la sînge? Voi? Nu v-a schimbat nimeni azi? Sunteţi aceiaşi? Cum se poate? Voiam doar, ca de obicei, să vă mîngîi creştetele voastre de puf!!! Ah, da… aţi crescut…deja aveţi areole şi spini…

Simţeam că feţele lor mă privesc ciudat în microbus… simţeam că se întreabă colegii, care praf de soare s-a împrăştiat peste chipul meu… Intuiam că la carnavalul lumii lor, se poartă măşti cu feţe crispate de la stres, fixate adînc în fiinţă. Eu însă, am apărut în prag de primăvară cu doi licurici vioi în ochi. În mod vădit îi sfidam… Nu eram ca ei… Nu eram EU… cea pe care o desenaseră ei.

Visam adeseori noaptea că vreau să sar în abis, că cineva mă ţine de mînă şi acel cineva e atît de cald, aproape… iar eu, eu nu voiam decît să sar… şi eram prea calmă, prea resemnată. Înţeleg acum… Probabil îmi era frică că mîine licuricii vor îngheţa şi aş fi vrut să anticipez moartea lor…Decît fără ei, mai bine fără mine…

Dar… eram atît de fericită! Acel gen de fericire cînd, mergînd pe stradă vrei să îmbrăţisezi orice trecător, cînd vrei să îţi scoţi haina, pentru a acoperi copacii, care-ţi pare că tremură, cînd eşti în stare să strigi din toţi plămînii, în PMAN ca un smintit „Oameni vă iubesc!”… Eram fericită şi totodată, îmi era atît de teamă să nu îi deranjez cu fericirea mea… Prea neomenească, prea neobişnuită ca să dureze.

Căci ce-i fericirea pînă la urmă? E iluzia că poţi atinge toate florile din cale, pînă… pînă cînd, în euforia aromelor şi a miresmelor, nu mai eşti atent şi întinzînd braţul să rupi una, dai de spini… şi-ţi sîngerezi… îţi sîngerezi sufletul pînă la lacrimi.

Voi nu puteţi înţelege! Egoişti ca toţi ceilalţi, vedeţi fericirea doar în solitudine şi în rezerve de afecţiune pe care le stoarceţi din mine şi pe care le depozitaţi în rădăcini, doar pentru voi… Nu în van se zice că toţi cei care vă cultivă sunt oameni singuratici! Îi vreţi doar pentru voi… iar dacă, uită să vă ude, vă arătaţi spinii!

De ce oare urmele Lui pe zăpadă, nu se şterg? Apar dureroase pe ţărîna proaspăt zvîntată… E asemeni vouă – egoist, afişîndu-şi ţepii şi făcîndu-şi simţită prezenţa, ori de cîte ori zimbesc prea mult… Voi semăna flori peste paşii săi… Ba nu… voi sădi cactuşi! Şi ori de cîte ori, va încerca să mai păşească abuziv peste seninul meu primăvăratic, îşi va sîngera tălpile… Aşa cum făcuse el, cu visele mele ce răsăreau în prezentul său. Ah, dar poate sunt prea crudă?…

Anunțuri

6 comentarii

  1. „Şi ori de cîte ori, va încerca să mai păşească abuziv peste seninul meu primăvăratic, îşi va sîngera tălpile…” – nuante rebele in primavara ta! Mult soare pt cactusii tai iti doresc si o primavara plina de inspiratie! 🙂


  2. Mulţumesc, deja-vu! 🙂 nu puteam să revin după atîta timp aici, decît cu nuanţe rebele. 😉
    primăvară cu soare blînd şi pentru tine!


  3. citesc şi am iar starea aia de jenă că am pătruns aici, ca la spectacolul „Ultima noapte la Madrid”. îmi pare aşa colorat şi cald totul, încât mă sfiesc că n-am bătut la uşă. Dar o să recunosc că am bucuria năstruşnică a copilului care a descoperit unde-i ţineau părinţii ascuns cadoul pt zi de naştere 🙂 pentru că mă inspiră dinamica sufleţelului tău!


  4. Trist dar atit de patrunzator. Nu esti cruda e altceva, inexplicabil, de parca ai fi un somer obosit de propria lui umbra. Cel mai greu este atunci cind „urmele Lui pe zăpadă, nu se şterg”, dar de la o vreme incerci sa crezi ca a decedat, nu mai este, eviti cu orice pret situatiile tensionate, eviti orice contact, si iti spui de fiecare data trebuie sa uiti aceea ce nu a fost, si sint sigura intr-o zi chiar voi reusi


  5. @absolubil, să nu îţi treacă în cap să simţi jenă… mă molipsesc şi eu şi poate nu mai pot scrie aici. 😀
    mulţumesc mult că treci, chiar şi fără a bate la uşă 😉


  6. @”somer obosit”…hmm… fiinţă necunoscută, prin lume desculţă, nu ştiu de ce păstrezi anonimatul,îmi dă fiori fiecare mesaj anonim. probabil ai trecut printr-o altă oglindă rîndurile mele… poate propria-ţi oglinda, poate ţi-ai imaginat-o pe a mea, decupînd ideile mele. Eu, dimpotrivă, încerc să evit neutralizarea imaginilor prin mitul decesului… Tot ce e viu, trăit să fie, chiar şi cu suferinţă.
    Totuşi, merci sincer că ai trecut pe aici!



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: