h1

Aceeaşi zi

Februarie 7, 2010

De un veac trăiesc parcă aceeaşi zi… Dimineaţă surînd soarelui vesel din fereastră sau sfidîndu-i tristeţea, sar din pat şi întind braţele spre lume. Uraaaaaaaaaa ! Încă o zi, încă o şansă să culeg luminile din privirile lor. Merg pe stradă, ciocnindu-mă zîmbind cînd de o căsnicie fericită, cînd de nişte vise azurii de adolescent, cînd de bătrîneţi înseninate de nepoţi şi grijă… În piep nu încap interjecţii unse cu amar, nu mai e loc pentru inspiraţii grele, care te sufocă şi te lasă gol, pustiu… deznădăjduit.

Spre amiază, soarele păleşte şi simt că mi-e frig. Aş vrea să mă încălzesc, caut căldura… o simt prin toţi porii, e alături, în jur, e în gînduri şi suflet, e în mine…e…este ! Zîmbesc şi parcă aş vrea să fiu fericită, şi parcă aş vrea să alerg din nou cu entuziasm printre oameni, dar … mi-e teamă !

Mă atinge o mînă şi îi simt… lacrima izvorînd din adîncuri. Mă priveşte o singurătate, ce naşte umbre pe umerii săi, gîrbovindu-i, aplecîndu-i mai jos, mai jos… spre ruine, spre ţărîne… Aud o voce, care nu are pe cine chema, s-a dezobişnuit să articuleze cuvinte, o voce dezgolită de unduiri săltăreţe, stinsă, plînsă… La colţ de stradă plînge o viaţă la început… îi este foame, e uitată, e fără speranţe !

Vreau să evadez ! Scot celularul şi formez un număr – primul. Însă dau de un viscol răscolind troiene imaginare, un viscol secătuit de puteri, îngropat în iarnă, în eşecuri şi sticle goale. Telefonul îmi scapă din mâini !

Alerg…Trecerea pentru pietoni e călcată de o maşină, ce are de ieri parbrizul în doliu… Nu mai are cine să o aştepte acasă şi ea hoinăreşte, pe aceeşi cale, unde a dispărut bucuria aceea mică, cu ochii albaştri, răpită de stres şi viteză… E oarbă, surdă, fără faruri, fără retrovizoare, fără drum… Doar ceaţă şi amorţire! Durere !

Şi toţi mă ating, toţi mi se strecoară unul cîte unul sub piele, în gînduri, se răspîndesc prin vene… pînă îi simt în fiecare centimentru din corpul meu. Absorb zimbetu-mi matinal, îmi împovărează visele, mă strigă, mă ceartă, mă neagă, mă dezaprobă, cerşesc, imploră, mă alungă şi… plîng pentru mine.

Iar eu… eu ce pot să fac ? Nu pot să îi arunc ca pe nişte vechituri inutile, sunt parte din mine deja, respirăm împreună, lăsăm urme cu aceeaşi talpă, ne prăbuşim în acelaşi gol. Şi-mi sunt dragi, atît de dragi. Şi aş vrea să îi mîngîi, să îi trec prin rouă, prin cer, prin soare, dar nu mă lasă ! Plîngem împreună… plîngem mult, pînă nu mai avem lacrimi.

Apoi, simt că deja e noapte demult. Urcînd scările cu paşii lor, dibui, caut în jur căldura. Îngheţ. Tremur. M-a minţit. Vreau acasă…

Acasă caut toate plapumele din casă, le aşez una peste alta şi mă ascund sub ele, le strîng cu gesturi maladive pe de o parte şi de alta a trupului meu. Frig. Tot frig… Adorm aşa, în mijlocul mormanului de disperări şi pustietăţi.

Mă visez din nou un embrion. Inerţie. Vid. Nefiinţă…Vreau să rămîn în starea asta pentru totdeauna. Nu e cald, nici rece… Nu mă doare, nici nu mi-e bine…  Vreau să dorm, să dorm…

Însă, o palmă gingaşă mă atinge uşor. Mi-e călduţ. « Puiul meu, îţi voi fi alături tot timpul… Viaţa este dificilă, însă, noi toţi o să îţi oferim multă căldura şi dragoste. Te iubesc, minunea mea. Abia aştept să apari pe lume. » Vreau sa dorm, nu, nu mai vreau… nu !

Dar e dimineaţă şi sar zîmbind din pat.  Poate mâine nu mă v-a minţi…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: