h1

Cuvîntul lipsă

Februarie 2, 2010

Pic pic… Pic pic… Rece, sfredelitoare, nesuferită, ploaia de ieri mă golea de toate speranţele adunate cu atîta migală şi, pe care, euforică şi iraţională, le-am ascuns în zăpezile din jur… Mi-am permis să cred că iarna aceasta va dura mult, muuult, pînă cînd, sub zăpadă vor fi destule speranţe şi certitudini, care să poată înflori la primăvară.

Noaptea mă ţinea trează, parcă pentru a mă chinui şi mai mult cu acest sunet pătrunzător al ploii… Ghemuită lîngă geam, începusem să mă joc cu picurii care se prelingeau pe sticlă, adunîndu-i într-un punct fix sau croindu-le cu degetul trasee pe care să le urmeze… Iar picurii curgeau şi curgeau… Orice încercare de a-i ordona şi a-i direcţiona în cuvinte, eşua. Şi mă oboseau… Mă chinuia noaptea, ma chinuia ploaia…

Lipsa unui cuvînt mă face totdeauna nefericită. Dacă unii suferă pentru că nu au maşina dorită, nu pot găsi inelul rătăcit undeva prin casă (sau în vitrina de la magazin), şi-au pierdut jucaria de pluş, eu sufăr pentru că… nu găsesc cuvîntul potrivit.

Deodată, îmi trecu prin cap că poate e mai bine aşa… Să curgă şuvoaie, să înghită omătul, să lase ţărînele dezgolite şi înnegrite, gata să fie străpunse de fire noi, de seminţele noilor aşteptări!

Am pus la messenger un status tîmpit cu „Aşteptînd primăvara”. Dacă e să vină primavara mai devreme, cel puţin să nu mă prindă bocind visele îngheţate!

Mă frămînt lîngă acelaşi geam… îmi adun palmele una în alta, îmi strîng degetele cu putere, de parcă afară se dă o oarecare luptă decisivă, iar eu atîta doar pot face… Să aştept!!!

Daca nu comunici, nu existi. Totul este tacere… Iar pe mine tăcerea începe să mă chinuie. La fel ca ploaia, ca noaptea aceasta, ca picurii prelinşi pe geam… ca lipsa sa!…  El nu e! Cuvîntul său nu apare în nici o fereastră de dialog. Eu nu îi găsesc iniţialele ca să îl reînvii! Dacă am pierdut cuvîntul… l-am pierdut şi pe El…

Mă gîndesc că ştiinţific există 6 nevoi relaţionale fundamentale:

1.nevoia de a spune;

2.nevoia de a fi înţeles;

3.nevoia de a fi recunoscut;

4.nevoia de a fi valorizat;

5.nevoia de a influenţa;

6.nevoia de intimitate.

Nevoia de a spune este prima şi cea mai acută. Ce fericiţi sunt pictorii care îşi au în faţă şevaletul şi pensula!… Ei nu au nevoie de cuvinte. Pot trăi cu tăcerea, pentru că imaginile şi culorile lor vorbesc.

„Cum sunt eu? Cine sunt?” Atît timp cît nu găsesc cuvintele care să mă construiască ca personalitate, nici eu nu exist… rătăcesc într-un spaţiu indefinit, obscur… dibuiesc prin ceaţă… Cuvintele mă fac să zîmbesc ori să fiu disperată, să prind iepuraşi de soare sau să alung umbre şi lacrimi. Atît timp cît nu comunic, nu exist. Sunt tăcere!

Omul de alături este doar un cuvînt, poate cel mai sacru, cel mai scump, dar este doar un cuvînt… Şi astăzi nu e…

Dimineaţă. Nu ştiu dacă vizez sau soarele de afară este real. Prea mult soare, deranjant de mult! Însă afişez un zimbet voit şi îmi zic că era şi timpul să lucească soarele. Vorbesc, vorbesc mult. Nu ştiu însă dacă spun ceva. Cuvîntul, cuvîntul meu lipsă mă buimăceşte, mă bîntuie… şi parcă e aici, e în mine, trebuie doar să îl rostesc, să îl cobor din gînduri… Şi nu e…

Între timp, printre lumini, fulgi mărunţi coboară pe pămînt, apoi se înteţesc. Devin mulţi, devin roiuri… Mă răzvrătesc şi mă supăr. Aş vrea să le strig cu degetul arătător ridicat – „Vă arăt eu vouă, ştrengarilor! Eu gata, nu vă mai suport! O să răcesc… sunteţi reci, grei şi de la voi aduce a picuri de ploaie! M-aţi trădat! Seduşi, mi-aţi furat speranţele şi v-aţi topit în apele ploii de ieri!!”

Zîmbesc… Pe cine încerc eu să păcălesc?! Ninsoarea aceasta mă înmoaie, mă biruie, mă fericeşte. Şi ajunsă acasă, mă aşez lîngă acelaşi geam cu canuţa mea de lapte cald, îndulcit cu miere. Simt încă printre firele de păr, mîngîierea fulgilor. E rece – rece, precum palmele sale. Cuvîntul, El… îmi lipseşte încă. Însă… simt răsuflarea iernii… cu toate speranţele mele crescînd în zăpezi.

Anunțuri

6 comentarii

  1. „Daca nu comunici, nu existi.”
    Ce am invatat si cred eu e ca nu exista necomunicare. Nu iti scriu asta de dragul contrazicerii. Iti scriu asta pentru a elibera din presiunea pe care lipsa cuvintelor o poate aduce uneori. Comunicam tot timpul, fie ca o facem prin sunete guturale, prin semne negre pe fundal alb sau prin lipsa lor. Comunicam intregul nostru caracter atunci cand scriem cum ai scris tu.
    Cauta in continuare cuvantul perfect deoarece el e o parte din tine. Asterne-l apoi aici, pentru noi ceilalti care o sa trecem sa-l citim. Daca pe toate astealalte ai reusit sa le gasesti si sa le aranjezi asa cum ai facut-o, sunt sigur ca ce-o sa vina va fi de asemenea o desfatare.


  2. Îţi mulţumesc sincer pentru comentariul tău optimist…
    Într-adevăr, nu există non-comunicare… Comunicăm, comunicăm prin priviri,prin intensitatea respiraţiei, prin felul de pâine pe care îl alegem la magazin… Însă, ştii, pentru o fiinţă ancorată în cuvinte, comunicarea verbală este vitală. Să nu mai ai dreptul să rosteşti cuvîntul care te fericea înainte, e dureros!
    Din pacate, acel cuvînt nu o să îl mai găsesc vreodată, pentru că a dispărut din poemul meu.


  3. „Să nu mai ai dreptul să rosteşti cuvîntul care te fericea înainte”?
    „acel cuvînt nu o să îl mai găsesc vreodată”
    Sti… ma gandeam la ce se refera defapt vorba aia… never say never. Nu cred ca se refera la – nu sti ce-ti rezerva viitorul asa ca nu zice ca niciodata nu o sa faci/zici ceva pentru ca s-ar putea sa minti acum. Cred ca se refera mai degraba la: Nu-ti autoimpune limitari. E posibil sa revina cuvantul repsectiv in poezia ta. Poate nu in asta, poate revine in urmatoarea. Nu are rost sa-l blochezi, cu gandul ca la un momentdat, l-ai stigmatizat. Pe langa asta, gandeste-te ca, cuvantu respectiv ar putea avea o anumita doza de omonimie :).


  4. Ehh, Dan…chiar azi ma gindeam la omonimia acelui cuvint si ma trecusera fiori reci.Totusi, este posibil… Era nevoie doar sa ma ridic pe colina, sa vad ca dupa linia orizontului se ascund alte tarimuri.
    Gata, fara stigmatizari si autolimitari! Promit!:)


  5. Am putea merge intr-un loop logic ciudat si sa zicem ca insusi promisiunea ca „Gata, fara stigmatizari si autolimitari!” este o autolimitare… bine, probabil una pozitiva 🙂


  6. da, sigur e una pozitivă.:)



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: