h1

Dependenţă şi dragoste…

Ianuarie 18, 2010

Am fost la teatru azi, Ultima noapte la Madrid, în regia şi adaptarea lui Vitalie Drucec, un monospectacol cu talentata actriţă, Ala Menşicov. După spectacol, în gîndurile mele s-a mutat fantoma unei femei neobişnuite – Jaqueline Roche. Nu cred că acest nume evocă ceva, pînă nu adaug alături acea parolă de intrare în lumea ei copleşită doar de EL – Pablo Picasso.

Încerc să îmi sun sufletul drag, însă aud vocea ei „ Voiam să mă simt indispensabilă… voiam să nu poată exista fără mine”. Ezit să sun… Încerc să mă gîndesc dacă el se simte bine, că mi-e dor de el, dar cineva îmi atinge fruntea… E mâna ei, schiţind un gest elegant – „EL, El, blestematul…EL, EL, dragul meu… voiam să rămân unica în haremul lui… Cu voia sa sau fără voia lui, ştiam că îi voi deveni soţie… Cu răbdare, o femeie poate obţine orice”…

Jaqueline este prototipul femeii în sensul în care orice bărbat ar vrea să o perceapă – răbdătoare, iubitoare, grijulie, dornică să îi satisfacă orice dorinţă, o umbră a lui… Femeie fără destin al său, care trăieşte doar sub steaua LUI. Îi este mamă, amantă, soţie, prietenă. Îl citeşte şi îl simte, îl „trăieşte” zi de zi..  Doar o fiinţă ghemuită într-un colţ al odăii, cu o carte despre el în mână, uneori un preş de care îşi şterge picioarele, alteori, muza lui…

Nu, Jaqueline nu era femeia lui Picasso, ea era ceva mai mult! Era parte din fiinţa sa… Nici nu ştia dacă o iubeşte. Ar fi fost narcisist dacă ar fi spus că îşi iubeşte propria fiinţă! Omul acela, care nu schimba nimic în jurul său, nu muta nici un obiect, năştea zilnic lumi noi, totdeauna altfel, diferite. Cum de reuşea? Poate pentru că fiinţa sa era alcătuită din două suflete, un EL, marele pictor creator şi o EA, care să adune furtunile din spatele său, să trăiască zbuciumul său, să lege punţi între realitate şi artă. EA, desfrâul, urîtul, profanul… EL, sublimul, frumosul, minunea ce creează! Un El fragil şi amorţit fără de EA, un EA fără de EL, incompletă.

Dependenţă şi dragoste… Din nou miez de noapte şi idei ce nu par să fie ale mele – în dragoste suntem fie Jaqueline, fie Pablo… Lumină sau umbra celuilalt…

Sunt oare cazuri ideale cînd rolurile sunt jucate pe rând? Putem atinge acel apogeu al fuziunii sufletelor în dragoste?…

Noapte bună, Jaqueline… nu, nu îl voi suna! Iar tu e timpul să te întorci în lumea ta…

Anunțuri

2 comentarii

  1. n-am mai fost la teatru de he he he :-<


    • recomand sa mergi. 😉 stii, stimuleaza enorm de mult imaginatia!



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: