h1

Oficial, m-am mutat!

Ianuarie 4, 2013

Da, în sfârşit! Iată noua adresă: http://karenakryptis.com
Nu ştiu dacă voi reuşi acum să îmi ţin promisiunea de a scrie constant. Însă un spaţiu pur, viran, întotdeauna îşi oferă şansa de a construi ceva nou, de a te simţi „nou/nouă”. Un nou spaţiu este prilej de speranţe noi şi de multe bucurii. E timpul pentru mai multă responsabilitate şi maturitate! Dar ce zic eu… Este timpul pentru mai multe copilării responsabile 🙂
Vă doresc un An Nou frumos, cu mai multă bunătate şi clipe de meditaţie!

Cu drag,
Karena K.

h1

Dacă cineva mai citeşte blogul acesta, vreau o părere!

Septembrie 24, 2012

Recunosc că am lăsat în paragină acest blog. A câta oară, da! Am rătăcit haotic prin lumea oamenilor şi mai puţin a ideilor. Aşa e întotdeauna: dacă simt că oamenii mei scumpi sunt în pericol, îngrop ideile sub multe griji şi devin doar a lor: gând şi prezenţă fizică.
Acum, când parcă mă recâştig bucată cu bucată, încolţesc în mine idei noi şi doruri vechi. Aş vrea să ar solul acesta de scrieri vechi şi să reiau cultivarea unor culturi noi. Să întorc brazdă cu brazdă şi să semăn altceva. Ceva care să răsară în continuare din mine, dar să aibă tulpiniţe mai mature şi să arate mai mult a literatură.
Se pare că încerc să fac un pact cu mine însămi. Unul de consecvenţă, angajament şi persistenţă. Însă pentru aceasta, aş vrea să-mi ziceţi: „E o idee bună!” sau „Porneşte altfel!” sau „Nu e fertil acest sol. Fugi şi cultivă flori în grădină, nu pe blog!”. Orice vreţi! Însă vreau să ştiu că nu sunt singură, că nu e iarnă pe blog…
Ah, pumnul acesta de seminţe! În vânt? În sol? Sau în tăcere?

h1

Oameni şi singurătăţi

Iunie 16, 2012

Dorinţa de căutare a unui CEVA nemaigăsit e cea mai crâncenă şi incurabilă boală omenească. Mereu mişcăm limita spre marginea prăpastiei. Mai departe… spre oraşul vecin, spre ţara de după orizont, spre licuriciul de peste Ocean, spre cer…spre Cosmos…dincolo, dincoloooo!…
În această rătăcire, de multe ori, nu suntem singuri. Facem alegeri, care ne duc spre oameni şi vise tinere. Ca un şoc electric uşor, simţim timp îndelungat urma acelei mâini pe piele, iar ori de câte ori ne dorim să scăpăm de furnicăturile acelea ciudate, intervin alţi oameni şi alte şocuri. Totul se transformă într-un fel de dependenţă masochistă. Tânjim după alţi oameni, care să ne inspire şi care să ne ridice din plafonarea rutinieră. Care, credem noi, ne curaţă cojile incertitudinii ca să ajungem mai uşor la vis. Şi în tot fluxul acesta al interacţiunilor necesare cu Celălalt, ne doare abandonarea celor din traseul parcurs deja. Înaintăm, servindu-ne de nişte marcatori rutieri, care nu ne mai sunt necesari şi pe care îi lăsăm la margine de şosea. Însă ne doare, căci în mod conştient ne tăiem rădăcinile. Ca să putem ajunge Dincolo… Nu ştim unde. Dar spre acea destinaţie, unde firele de legătură cu trecutul, nu sunt decât o povară. Aaaah, dar cât de mult dor rupturile cu părţile stabile din noi, acele forme iregulate, unice ca marginile unui diamant!
În rezultat, vine o singurătate pustiitoare printre atâţia oameni. Nu mai putem gândi curat şi autentic. Suntem ocupaţi să găsim oameni, să menţinem oamenii, nu pierdem oamenii…
Unii se opresc. Se izolează şi sunt fericiţi în singurătate o perioadă. Lipsesc fisurile provocate de atâtea ciocniri umane. Îşi cresc muguri noi pe rămurele, ce cresc undeva pe tulpina suspendată în aer. Fără rădăcini. Fără ţărână.
Şi pentru că bobocii de floare ieşiţi din mugurii aceia aerieni, par ofiliţi şi trişti, ei revin printre oameni. Să îşi fixeze rădăcinile în oameni, nu în ţărâne, pentru că înţeleg că ei sunt una cu ceilalţi, un fel de suflet comun, care nu mai poate fi bucăţit şi altoit.
Şi alţii se opresc, alegând o singură ramură vecină. Are loc o altoire în vid. O îngemănare, care din lipsă de suport solid, dă naştere unei aceleiaşi specii: omul cu dor de oameni.
Dar cei mai mulţi se rostogolesc mai departe. Înaintează. Sunt prea ameţiţi şi obosiţi ca să gândească: iar din când în când, se plâng de singurătate. Printre oameni.
Ne stau ochii atât de des spre orizont, încât spre interior nu mai putem privi decât ca şi cârtiţele – orbite de umblatul în tunelurile adânci şi lungi.
Şi mă întreb, de pe margine: oare nu cumva ceea ce ne înnobilează, ne şi omoară?!Oare nu cumva curiozitatea, ce ne dă ghes să ne mişcăm, să progresăm, ne aruncă treptat şi sigur în prăpastie?

h1

Ştiu de unde vine bucuria

Martie 3, 2012

Câteodată nu vine. Oricât întind palma spre soare, mă arde şi mă dor razele sale. Câteodată nu vine pentru că port ochelarii fumurii şi nu o văd eu. Sunt capricioasă, îmi plac umbrelele, îmi plac cei patru metri pătraţi ursuzi şi-mi plac picurii: de ploaie, de ceaţă… de gânduri triste.
Alteori, vine, scurtă şi tulburătoare.Vine de la acea briză caldă, dar tomnatică, ce-mi gâdilă bărbia pe vârf de deal natal. Vine de la şederea bătrânească pe prag în trei, spate la spate: eu, mama şi tata, tăcuţi şi senini. Vine din liniştea ierbii şi imensitatea orizontului la răsărit. Câteodată vine cu un ţipăt ascuţit: iarăşi sărutul acela electric, cu energie statică descărcată pe buzele noastre!
Astăzi bucuria a venit desculţă, tiptil-tiptil, răsărind din adâncurile cuminţi ale unui sens. Azi bucuria mea e cuvântul tradus în limbajul păcii gândurilor mele.
____________________________
P.S.: Nu s-a pierdut. Karena e vie, însă somnoroasă. I-a amorţit mâna dreaptă de frig şi de la atâtea uşi deschise şi închise bolnăvicios. Revine totuşi în primăvară cu suflet de iarbă jucăuşă şi mână revigorată, gata să aştearnă aici, mai vioi şi mai îndrăzneţ, cele mai tinere gânduri.

h1

În 2012, un bileţel aruncat

Ianuarie 4, 2012

Totul este imagine construită demult. Încă atunci când mama îţi dădea o acadea ca să încetezi odată cu plânsul demonstrativ, iar tu îţi ziceai că te iubeşte.
O imagine pe care o menţinem cu orice preţ. Inocenţă, bunătate, atenţie… Însă demonii tresar în noi când le fluturăm batistuţa udă de lacrimi. Inocenţă demonică, există oare?
Oameni – modele ambulante. Modele bune, modele negative. O boală generalizată a plagiatului în masă. Ne plagiem unii pe alţii, încât semănăm izbitor de mult.
O lume a decorurilor de camuflaj. Trist. Vechi. Noi doar visele, care sunt prea noi să aibă timp de realizare.
2012în acest an nu-mi doresc decât să am timp să simt Viaţa, fluidă, nefixată în tipare, viaţa nebănuit de simplă.

Promit!
Karena K.

h1

Let me be weird

Noiembrie 23, 2011

E limpede. Dacă nu pot face nimic, nimic-nimic altceva, e vremea să scriu pe blog. Ceasul bloggerist ticăie de mă ia cu cefalee.
Sunt fericită. Cred… Sunt. Poate…
Sunt fericită pentru că scenariul social îmi prescrie această stare. „X nu are cum să nu fie fericit dacă are: A, B, C,D…, dacă e: a, b, c,d…”
Îmi împăturesc, fragment cu fragment, gândurile împăştiate ca să intru în scenariu.
În afara lui, e pustiu. Sunt singură şi ei îmi spun: „Eşti ciudată!” De cele mai multe ori, îmi place enorm acolo. Nu dai explicaţii. Nu îţi scurtcircuitezi neuronii, gândind cum să îţi cumperi bluza aceea mov sau crema y, cînd nu ai bani nici de vată dulce. Acolo, în lumea lui „Eşti ciudată”, devii de fapt tu însăţi. Pentru că nu mai simţi presiunea socialului, care te bagă în „Patul lui Procust” cu sila.
Ce-nseamnă de fapt „ciudat”? – Care iese din comun, neobişnuit (aşa zice Dex-ul). Ori, puzderia asta de indivizi umani au creat o matrice, care are nevoie de toate spaţiile ocupate. Dacă te dezlipeşti şi stai undeva între linii şi coloane, neapărat va veni o echipă de intervenţie să „te lipească” la loc, ca să nu mai „ieşi” şi să te faci „neo”. Ştiu, în secolul meu, cu toţii avem o slăbiciune pentru prefixe şi sufixe „anti”, „pro”, „ist”… Însă atît timp cît eşti în afara matricei, prefixele alea îţi sunt povară. Nu le poţi căra în spate de unul singur.
Hmm, mie chiar îmi place acolo. Însă corpului meu i se face foame şi frig. Vrea bluza mov. Vrea crema y… Vrea în matrice, pentru că doar aşa îşi va stăvili trebuinţele maladive.
Sunt fericită. Şi totuşi astăzi, mă doare în piept. În cel mai naiv şi arhaic mod, afirm că mă „dor pereţii sufletului” (dacă există suflet şi dacă aceasta are pereţi). Mă doare. Oare de ce? Oare ce?
Mă doare…
Mă doare fiindcă facem baie de 2 ori pe zi, din simplul moft de-a conferi corpului nostru o aromă de trivial, aroma parfumului acceptat social. Încă o fîşie de verdeaţă arsă de secetă undeva, în deşert. Încă o dimineaţă, cu cîntec şi spumă, într-o baie europeană.
Mă doare că suntem atît de pretenţioşi.
Mă doare că mă prind evitînd să merg pe jos, doar pentru că mi-e lene şi pentru că există automobil.
Mă doare că este perforată inima pămîntului pentru ca noi să purtăm inele de aur. Că ne jurăm iubire veşnică, iar ca să nu ne răzgîndim, ne „fixăm” decizia cu-un inel…
Ah, dacă se vor epuiza resursele de aur, platină, argint, în timp ce furnicarul dă-n afară, peste 7 miliarde? Oare nu vor mai exista căsătorii? Ştim răspunsul.
Însă astăzi mă doare ceva fără motiv. Biochimie, neutransmiţători, secreţie insuficientă de endorfine. Whatever!
În vid neînţeles. Caut să decojesc fericirea din schema socială, să rămînă una brută, fără prefixe şi sufixe. Caut în fericirea mea un chibrit minuscul de fericire, una dincolo de material, dincolo de vorbe şi promisiuni, dincolo de oameni în carne şi oase. Fericirea mea ca o boare de vînt. Ca o picătură de rouă.

Sursă imagine: 1

h1

***Scrisoare ce nu va fi citită***

Octombrie 21, 2011

Şi nu-i vina mea că am aici ferestre de termopan! Nu mai aud ce zbiară disperat vîntul dezlănţuit de afară. Mă conectez rutinier la internet şi încep să ascult muzica unei iluzii bolnăvicioase. Totul se mişcă. Totul se transformă sub ochii mei. Ferestre de realitate ce apar, dispar, apar, dispar… Realităţi fără delimitări în timp şi spaţiu. Mă înghit şi mă afund. Tot mai mult. Mai mult. Mai mult şi mai mult. Pînă-n bezna virtuală. Pînă-n haos.
Pauză. Fără mine acelaşi continuum virtual. Creierul meu a făcut pană şi-a încremenit. Doar degetele-mi au rămas necontrolate pe tastieră, în jocul miilor de fiinţe uniformizate, desfiinţate, însingurate. Scriu… În lehamitea mea faţă de tot ce-i superficial, decorat cu tot felul de pictograme ce clipesc, zvîcnesc, se apropie şi te sperie…, degetele obosite se mută spre Word. Fireşte c-ar fi preferat ele un condei vechi cu cerneală, o bucată de hârtie înflorată de inspiraţie, însă… e ora 1 şi un minut. 1 minut mai mult sau mai puţin. Toate tac, toate-s închise, iar în mine ecouri noi vor să vorbească. Să-ţi vorbească. Scriu.
Scriu, deşi ai fi dorit cu siguranţă să las toate cuvintele în lădiţa lor tăcută ca de sicriu. Scriu… Punga zdrenţuită care pluteşte în văzduh după geam, pare o pasăre post-modernist aruncată să zboare. Şi zboară! O simt prinzând aripi şi atingîndu-mi timid geamul. Pe melodia scrisului meu, valsează. Scriu.
Încă de mică, hrana-mi preferată era cuvîntul scris. Prin cuvinte exilate, am crescut. Ele, bietele mele cuvinte nerostite, mă însufleţeau şi mă reconstruiau după proiecţia imaginilor senine din minte mea. Afară tuna cu ceartă, iar eu deschideam umbrela cuvintelor… incolore, precum picurii de lacrime sau gri, sau solare sau, periodic, verzui şi azurii… Mai tîrziu, am învăţat să le amestec timid, ca un Pissaro care renunţa la culorile de pămînt pentru a crea nuanţe noi, mai vii şi mai intense. Prin ele, cuvintele mele curcubeice, vieţuiam într-o poveste minunată, în care exista mereu aspiraţia descoperirii unor convieţuitori, care… care să nu se mai certe, iar eu… eu…micuţa pictoriţă în cuvinte, să mă pot bucura de soare. Să pot trăi fără umbrele!
Scriu… pentru că între timp, acele culori s-au amestecat. Am crezut că pot să înţeleg şi alte semne dincolo de cuvinte şi de exprimări. Am încercat să-mi împing luntrea aventurieră a existenţei mele până la graniţele vieţii.
Într-o după-amiază, razele soarelui creaseră ]n odaie un unghi de lumină perfect. Eram uimită. Viaţa zvîcnea dincolo de fantezia mea. Iar tot ce adunasem în lumea cuvintelor mele, părea un decor artificial de carton şi o scenă cu un singur actor viu şi cu mulţi-mulţi figuranţi.
În acea clipă era lumină în odaie. Erai tu. Erai dincolo de lumea cuvintelor mele, care-mi desenau idealuri. Erai în afara nebuniei plină de linişte şi pace a lumii mele. Tu nu aveai cuvinte. Ai refuzat să citeşti ce-ţi scriu. Iar eu continuam să scriu… scriam şi-mi părea că tu înţelegi fără să mă citeşti. Am îndrăznit să amestec în cuvinte pentru tine, cele mai greu conturabile episoade ale poveştii mele. Şi tu răspundeai… Fără cuvinte scrise. Fără cuvinte, mă aduceai stângaci la pieptu-ţi, care sălta speriat şi aritmic, iar mie-mi părea că orice apropiere de respiraţia ta, face ca în odaie să fie mai multă viaţă. Îmi părea atunci că până şi în tăcere, fierbea viaţa.
Şi iarăşi îţi scriu la hotar nocturn între ce simt astăzi şi ceea ce voi simţi mîine. Acum nici măcar nu-mi mai eşti aproape ca să-mi vorbeşti în tăcere. Totuşi îţi scriu, pentru că-ncerc cu grijă şi înfrigurare să caut sens. Un sens complet, neînjumătăţit. Un sens care să tranceadă aceşti patru pereţi şi să se-mpăştie peste lume. Un sens care să cînte cuminte şi cald. Atît de frumos, încît pînă şi zdrenţele pungilor aruncate pe stradă, să valseze. Îţi scriu, iubite… îţi scriu pentru că nu ştiu să cînt. Ştiu doar să scriu. Sensul, iubite…sensul e-n cîntecul tău…pentru mine, pentru noi.