Promit!
Karena K.

Sursă imagine: 1

În geamul tău au înflorit năvalnic flori de gheaţă.
Iar tu neastâmpărat te joci.
Sufli ştrengar spre sticla-ncremenită,
Şi-apoi,
Cu vârful buzelor, atingi bobocii îngheţaţi.
Acelaşi joc de când aveai 5 ani.
Acelaşi joc.
În casă miroase-a polen şi a viaţă,
Iar noaptea presoară cu fulgi refren de colindă.
„Iubite, mă laşi şi pe mine în joc?”
De mână te prind şi tresar -
Eşti rece.
Florile din geam îţi răsar în privire.
Atât de reci.
„-Au, oare pleci?”
Îţi simt gustul de beznă, de frig şi de nămeţi
Şi-aş plânge atât de arzător, iubite!
Ah, cum aş plânge…
Prin vene-ţi trec boboci de ger.
Şi frică mi-e.
Şi-aş plânge, dar nu pot.
Mi-ngheaţă lacrimile-n palma ta.
În casă miroase-a polen şi a viaţă,
Iar noi jucăm nebuni acelaşi joc.
Cu buzele aprinse ne sărutăm vernal…
Ne sărutăm
Îndrăgostiţi de frig.

Mă bântuie doruri şi jumătăţi de secundă trecută. Dor de inocenţă şi naivitate… Dor de zile când leneveam magnetizată de lumina blândă a primelor raze calde. Stăteam pe un prag mic, care dădea în micuţa grădină cu flori primăvăratice – toate firave şi la fel de micuţe, precum mi-era universul. Eram  eu, furnicuţele ce treceau în drumul lor, primele gâze şi primele gânduri despre ce-ar putea să însemne viaţa mea.

Astăzi, oamenii mă întreabă de ce tot repet că nu suport primăvara. Ce am eu cu primăvara? De ce o amân? De ce nu o las să îmi intre prin pori? De ce chem ploaia şi frigul, când atâţia mulţi vor soare, zarvă, zvâcniri de ţărână, care să le decoreze viaţa cu verde şi culoare?

Cu primăvara nu am nimic… Nici cu nevoia bolnăvicioasă a oamenilor de a-şi scutura mâhnirile iernii şi a-şi scoate cămăşile subţiri ale unei dorinţe reînviate. Dorinţa de început… Acelaşi început care promite fericire…

Sunt fiinţa primăverii. Nu mă pot război cu izvorul elanului de viaţă. Oriunde aş fugi, revin acasă. În primăvară. Revin ca să îi aduc un gând cald de ziua de naştere a mamei sau… pentru a-mi măsura propria scară a existenţei. Urc? E încă de încredere scara. Încă nu sunt semne că ar fi şubrezit. Dar de ce urc? Unde urc?

Şi pentru că nu aş putea avea nimic cu primăvara, am totul. În ultimul timp, a devenit sufocantă. Seamănă tot mai mult şi mai mult cu un popas, în care din cauza excesului de soare, lăcrimezi. Şi dacă ţi se injectează periodic această doză de lumină toxică, nu poţi ajunge decât să capeţi aversiune faţă de stimulul luminos.

Primăvara ultimilor ani îmi aduce depresie şi apatie. Dezgolesc vise de magie. Trăiesc şi cu fiecare fir de iarbă rupt, nu mai sunt aceeaşi. Cicatrici inestetice de paşii timpului, care zgîrîe riduri… Gâze călcate în picioare… Lacrimi ce au aşternut un văl de mâhnire şi de incertitudine. Rup nuiele din gardul oamenilor ca să îi simt aproape, însă aceştia îşi clădesc din nou castele din nuiele spinoase. Dezamăgire… Izolare.

De ce mă sufocă primăvara? Pentru că nu mai pot sta dezgolită în lumină ca pe vremuri. Sunt un adult, care uneori îşi ascunde sieşi urmele unor gânduri vinovate. E vina faţă de copilul care şi-a dorit un basm amestecat în paleta de culori a lumii. Basmul, ce trebuia să dureze veşnic şi care s-a decolorat în timp pentru că adultul a intrat în hora luptei pentru supravieţuire. Mă sufocă primăvara, caci este e popasul meu existenţial când simt că mă scurg… şi nu într-un curcubeu, ci între alb şi negru, într-un gri modest.

Dacă pentru mulţi dintre noi, anotimpul depresiilor este toamna, eu dimpotrivă, mă simt mai vie ca oricând atunci. Când ploile ciobăneşti, deschid răni vechi pentru mulţi, eu surâd. Nu, nu este acel surâs sadic din plăcerea suferinţei altora! Este acea iluminare a chipului când găseşti sensu-ţi rătăcit… Mă simt utilă. Are sens să întind braţele pentru o îmbrăţişare caldă. Are sens să îmblânzim geruri la un ceai de gând bun. Dacă ar fi tot timpul o primăvară eternă, unde aş mai surpinde nevoia de rug aprins şi de o apropiere caldă?

De ce mă priveşti aşa? Încerci să distingi care trăsături mă disting de acele Alte, acele multe Alte pe care le-ai admirat vreodată?

De ce…? Nu, nu încerca să îmi frângi cuvintele cu un sărut! Ştiu că eşti doar un călător fără destinaţie. Nu îţi doreşti să oferi decât bucăţi de secundă prezentă. Nu exişti mâine! Nu în această odaie, nu în lumina geamului meu!

De ce mă priveşti şi taci? Te-ai obişnuit ritualic, din timp în timp, să îţi apleci urechea peste un piept şi să asculţi bătăi artimice, înnebunite ale unei primăveri ce şi-ar dori să se nască, dar tu nu o laşi! Îţi ridici urechea şi îţi îndeşi lucrurile în sacul de călătorie… Pleci.

Nu, nu mă săruta! Cu un sărut nu se face primăvară. Ai adunat atâta amorţire şi frig, încât primăvara ta este doar un fenomen meteorologic, un anotimp. În zadar, te bucuri şi repeţi că soarele te salvează, te energizează. Dacă nu doreşti să îţi scuturi desagii de trecut şi de frig, nu vei trăi niciodată primăvara.

Ce mai aştepţi? Îmbrăţişează-mă! Sunt la fel de rece. Ştiu! De vină e odaia aceasta. Tot timpul e frig aici. Şi locuiesc de atâta vreme în această odaie… Îmi zic demult să găsesc altă locuinţă, care dă spre soare, dar aşa şi nu mă pot hotărî… Şi-apoi tu…cu desagii tăi îngheţaţi! Dacă mai vii să îi laşi afară!

De ce taci? De ce mă priveşti? Eşti doar un călător… Unul obosit. Aştepţi de la mine acea clipă de căldură, de primăvară efemeră? Vrei să îţi zâmbesc azi, să te mângăi cu tandreţe, să joc un rol de magician care te atinge şi ochii îţi devin lucitori? Vrei să întruchipez pentru o zi graţia zeiţei căminului familial şi al focului din vatră, pe Vesta? Asta îţi doreşti – o scânteie de cărbune încins pentru desagii tăi de mâine? Crezi că o să-ţi ajungă?

Nu mă privi! Ia-mă de mână! Lasă-ţi desagii de drumeţie şi rămâi!

Există pe lumea aceasta fiinţe care nu sunt create pentru a fi gazde. Nu ştiu cum să îţi servească ceaiul ca să îl simţi aromat şi să revii. Nu trăiesc la răscuci. Nu trăiesc cu jumătăţi de măsură – oferă totul sau nu deschid la bătăile-n uşă.

Unde eşti? Şi în această fărâmă de clipă, gândul tău este hoinar… zgârâie cotidianul în cel mai banal mod. Aleargă prin lumea mare pentru a uita cât de singur şi îngheţat este…

Cu un sărut nu se face primăvară… şi totuşi, ce mai stai… Sărută-mă!

Şi ca să nu cad pradă gândurilor care  ar putea lasa găuri în liniştea mea nocturnă, întorc privirea spre un geam, de sus. Nu are draperii şi prin sticla aburită se răsfrânge atâta lumină în noapte! Acolo locuieşte copilul care a lovit astăzi întunericul în plină zi. L-am descoperit cu totul întâmplător. Stăteam în acea dimineaţă, precum obişuiesc adeseori când gândurile-mi toate îmi cer un stop-cadru asupra lumii de după geam, cu bărbia sprijinită în palme, lipită de calorifer…când deodată, mi se păru că un copil îmi face cu mâna de la geamul apartamentului de la ultimul etaj, din clădirea de vizavi. Mă înşelasem însă. Copilul blonduţ, firav, însă cu un zâmbet atât de larg, nu-mi făcea mie cu mâna, ci hrănea un stol de porumbei. Se agita neîndemânatic, încercând să presoare bucăţi de pâine pe pervaz. Nu apuca bine să presoare pâinea că porumbeii o şi ciuguleau… lua câte unul în palme şi îi lăsa să ciugulească cât poftea, chicotind mulţumit. După ce porumbeii păreau ca se satură, îi lua pe rând în palme, mângâindu-le spatele micuţe.

Photo by Matei Plesa

Mă emoţionase atât de mult scena, încât ajunsese o bucurie specială acel moment când geamul de la etajul 9 se deschidea şi răsărea scânteia cu ochi de copil. Văzduhul se umplea de fâlfâit, de voie bună şi de… bunătate. Îmi ziceam: „Dacă oamenii mai nasc încă copii care visează la pasări, dacă acei copii mai întind încă braţele spre cer, înseamnă că Binele nu s-a scurs din lume. Dreptul nostru la fericire şi la pace, nu este îngropat cu totul printre hârtiile hidoase ale politicienilor, care ne condamnă, ne îngroapă în mizerie. Înseamnă că nu doar murim… ne mai şi naştem!”

Într-o zi, lângă geam, îmi adunam firele sărate de bucurie, prelinse în palme la vederea copilului-soare, când deodată mânuţele lui micuţe au pierdut în aer bucăţile de pâine şi… micuţul bălai a dispărut subit din vizorul meu. S-a prăbuşit după geam. Cineva a alergat spre el… Nişte figuri de adulţi l-au ridicat şi l-au aşezat în scaunul de rotile, pe care îl zăream pentru prima dată. Un bărbat, tatăl său probabil, a ridicat scaunul cu rotile în braţe, pentru ca femeia să poate lua mai uşor copilul. Atât. Nu l-am mai văzut niciodată pe copilul-soare.

În acea zi am plâns mult… am plâns de parcă murise copilul din mine… de parcă îmi îngropasem visul cel mai curat. Şi nu în zadar, păsările cerului devin tot mai sumbre şi mai gri! Şi nu în zadar nu mai găsesc porumbei albi… Voi câti porumbei albi număraţi într-o zi? Toţi au penetul întunecat, de parcă cerul însuşi e în doliu. A murit setea lumii de înălţimi imaculate. Şi cum visele ar putea să supravieţuiască într-o lume în care i-am lăsat numai pe cei în scaun cu rotile să hrănească porumbeii? Nu sunt ei prea fragili fără de braţul nostru? Nu sunt ei prea puţini pentru stolurile numeroase de păsări înfometate?

Ninge curat şi cuminte peste felinarul singuratic din curte… Mai e unica scânteie de lumină pentru stop cadrul, care mă îngheaţă şi mă înfioară în miez de noapte… Gunoierii la datorie, beznă, iar geamul de la etajul 9 rămâne mut.