Despre fericire ca despre fluturi…

Hmm, intenţionat şi conştient nu am scris pe blog. Şi nu am făcut-o demult… cu adevărat mult. Au existat câteva porniri din acelea răscolitoare, care-ţi aruncă spontan mâinile pe tastieră şi îţi accelerează ritmul inimii. Însă… am ales să tac. Anunţasem la un moment dat că mă transform în ucigaşă de verbe. Le ucideam din faşă, iar licuricii de gând care mai licăreau câteodată, impresionaţi de atâta viaţă, mureau flâmânzi. Aşa mi se năzări în lumina palidă a oglinzii că nevoia de cuvinte aşezate în gânduri şi emoţii, mă devorează, transformându-mă cu fiecare nouă zi într-o deprimată visătoare. Poate unii suferă ca să dea, astfel, glas unor cuvinte moarte şi aruncate. Poate… poate… Ce-i nefericirea până la urmă? Un cuvânt definit în mod subiectiv de către fiecare dintre noi. Şi dacă definim o stare ca „nefericire” doar pentru că suntem bolnavi de nevoia de a aduna în rânduri scrise stări, emoţii…clipe care sunt colorate altfel. Foarte simplu. Iar noi le complicăm, amestecăm culorile, le răvăşim, mai mult de dragul unor cuvinte care răsar ca din pălăria magicianului şi emit sentinţe… sentinţe scrise. „Mă doare!” „Sufăr atât de mult!”
Damn it! Oare suferim atât de mult sau cuvintele acestea sunt în top şi dau bine profilului definit deja? Şi apoi, gândiţi-vă şi voi, oare îi stă bine unui visător melancolic să fie fericit?!
Recunosc că sunt indecisă mai tot timpul. Recunosc că-mi place şi cuvântul „poate”… Aşadar, poate fiinţa mea a ajuns întâmplător într-un şantier şi acuma-i în reconstrucţie. Pe şantier, oamenii strigă: „Fii realistă! Astea-s prostii. De lucruri serioase trebuie să te ocupi!” Şi eu, încet, încet… alunec spre lucruri serioase. Iată, de exemplu, mă gândesc să nu mai scriu. Însă cine poate să-nţeleagă cât de serios pentru temelia Eu-lui meu sunt acele cuvinte neserios aruncate pe pagina albă?!…
Recent, am început să am grijă de un copil pentru bani de buzunar. Lucru deloc simplu, copiii! Însă timpul petrecut cu micuţul, îmi trezeşte licuricii înfometaţi şi-i tot hrăneşte cu zâmbete. Fiindcă nu pot face prea multe doar pentru bani, am decis să mă aflu fizic şi mental lângă copilul acela… să-l ascult, să îi povestesc, să-l observ şi să învăţ de la el. Azi a alergat minute bune după un fluture. Ce prostie, ar zice un matur! Însă el era atât de angelic şi senin în zborul lui după zbor, încât, chiar şi-n soare fiind, am riscat un incendiu interior, adăugând şi mai mult soare… pe chip.
Fericire!… fericirea… prinsă-n tipare şi deziderate sociale, se zbate parcă într-o colivie de aur. În secolul XXI, fericirea-i bucăţită atât de mult, încât explodează în fragmente de bucurie. Sclipiri scurte, abia perceptibile, radiază fulgerător! Şi poate din acest motiv, puţini oameni mai reuşesc să o prindă. Fericirea-i o aripă care vibrează… Şi numai în clipele mărunte, cu fiinţe micuţe, descoperim acest secret.
Sunt obosită. În şantier se lucrează. Oameni, cuvinte, lacrimi în colţ de ochi, zâmbete sau uimire. Oameni… oameni…clipe şi fire legate în zile. Eu, însă, continui dimineţile să dărâm fiecare perete ridicat.