Ştiu de unde vine bucuria

Câteodată nu vine. Oricât întind palma spre soare, mă arde şi mă dor razele sale. Câteodată nu vine pentru că port ochelarii fumurii şi nu o văd eu. Sunt capricioasă, îmi plac umbrelele, îmi plac cei patru metri pătraţi ursuzi şi-mi plac picurii: de ploaie, de ceaţă… de gânduri triste.
Alteori, vine, scurtă şi tulburătoare.Vine de la acea briză caldă, dar tomnatică, ce-mi gâdilă bărbia pe vârf de deal natal. Vine de la şederea bătrânească pe prag în trei, spate la spate: eu, mama şi tata, tăcuţi şi senini. Vine din liniştea ierbii şi imensitatea orizontului la răsărit. Câteodată vine cu un ţipăt ascuţit: iarăşi sărutul acela electric, cu energie statică descărcată pe buzele noastre!
Astăzi bucuria a venit desculţă, tiptil-tiptil, răsărind din adâncurile cuminţi ale unui sens. Azi bucuria mea e cuvântul tradus în limbajul păcii gândurilor mele.
____________________________
P.S.: Nu s-a pierdut. Karena e vie, însă somnoroasă. I-a amorţit mâna dreaptă de frig şi de la atâtea uşi deschise şi închise bolnăvicios. Revine totuşi în primăvară cu suflet de iarbă jucăuşă şi mână revigorată, gata să aştearnă aici, mai vioi şi mai îndrăzneţ, cele mai tinere gânduri.

În 2012, un bileţel aruncat

Totul este imagine construită demult. Încă atunci când mama îţi dădea o acadea ca să încetezi odată cu plânsul demonstrativ, iar tu îţi ziceai că te iubeşte.
O imagine pe care o menţinem cu orice preţ. Inocenţă, bunătate, atenţie… Însă demonii tresar în noi când le fluturăm batistuţa udă de lacrimi. Inocenţă demonică, există oare?
Oameni – modele ambulante. Modele bune, modele negative. O boală generalizată a plagiatului în masă. Ne plagiem unii pe alţii, încât semănăm izbitor de mult.
O lume a decorurilor de camuflaj. Trist. Vechi. Noi doar visele, care sunt prea noi să aibă timp de realizare.
2012 – în acest an nu-mi doresc decât să am timp să simt Viaţa, fluidă, nefixată în tipare, viaţa nebănuit de simplă.

Promit!
Karena K.

Let me be weird

E limpede. Dacă nu pot face nimic, nimic-nimic altceva, e vremea să scriu pe blog. Ceasul bloggerist ticăie de mă ia cu cefalee.
Sunt fericită. Cred… Sunt. Poate…
Sunt fericită pentru că scenariul social îmi prescrie această stare. „X nu are cum să nu fie fericit dacă are: A, B, C,D…, dacă e: a, b, c,d…”
Îmi împăturesc, fragment cu fragment, gândurile împăştiate ca să intru în scenariu.
În afara lui, e pustiu. Sunt singură şi ei îmi spun: „Eşti ciudată!” De cele mai multe ori, îmi place enorm acolo. Nu dai explicaţii. Nu îţi scurtcircuitezi neuronii, gândind cum să îţi cumperi bluza aceea mov sau crema y, cînd nu ai bani nici de vată dulce. Acolo, în lumea lui „Eşti ciudată”, devii de fapt tu însăţi. Pentru că nu mai simţi presiunea socialului, care te bagă în „Patul lui Procust” cu sila.
Ce-nseamnă de fapt „ciudat”? – Care iese din comun, neobişnuit (aşa zice Dex-ul). Ori, puzderia asta de indivizi umani au creat o matrice, care are nevoie de toate spaţiile ocupate. Dacă te dezlipeşti şi stai undeva între linii şi coloane, neapărat va veni o echipă de intervenţie să „te lipească” la loc, ca să nu mai „ieşi” şi să te faci „neo”. Ştiu, în secolul meu, cu toţii avem o slăbiciune pentru prefixe şi sufixe „anti”, „pro”, „ist”… Însă atît timp cît eşti în afara matricei, prefixele alea îţi sunt povară. Nu le poţi căra în spate de unul singur.
Hmm, mie chiar îmi place acolo. Însă corpului meu i se face foame şi frig. Vrea bluza mov. Vrea crema y… Vrea în matrice, pentru că doar aşa îşi va stăvili trebuinţele maladive.
Sunt fericită. Şi totuşi astăzi, mă doare în piept. În cel mai naiv şi arhaic mod, afirm că mă „dor pereţii sufletului” (dacă există suflet şi dacă aceasta are pereţi). Mă doare. Oare de ce? Oare ce?
Mă doare…
Mă doare fiindcă facem baie de 2 ori pe zi, din simplul moft de-a conferi corpului nostru o aromă de trivial, aroma parfumului acceptat social. Încă o fîşie de verdeaţă arsă de secetă undeva, în deşert. Încă o dimineaţă, cu cîntec şi spumă, într-o baie europeană.
Mă doare că suntem atît de pretenţioşi.
Mă doare că mă prind evitînd să merg pe jos, doar pentru că mi-e lene şi pentru că există automobil.
Mă doare că este perforată inima pămîntului pentru ca noi să purtăm inele de aur. Că ne jurăm iubire veşnică, iar ca să nu ne răzgîndim, ne „fixăm” decizia cu-un inel…
Ah, dacă se vor epuiza resursele de aur, platină, argint, în timp ce furnicarul dă-n afară, peste 7 miliarde? Oare nu vor mai exista căsătorii? Ştim răspunsul.
Însă astăzi mă doare ceva fără motiv. Biochimie, neutransmiţători, secreţie insuficientă de endorfine. Whatever!
În vid neînţeles. Caut să decojesc fericirea din schema socială, să rămînă una brută, fără prefixe şi sufixe. Caut în fericirea mea un chibrit minuscul de fericire, una dincolo de material, dincolo de vorbe şi promisiuni, dincolo de oameni în carne şi oase. Fericirea mea ca o boare de vînt. Ca o picătură de rouă.

Sursă imagine: 1

***Scrisoare ce nu va fi citită***

Şi nu-i vina mea că am aici ferestre de termopan! Nu mai aud ce zbiară disperat vîntul dezlănţuit de afară. Mă conectez rutinier la internet şi încep să ascult muzica unei iluzii bolnăvicioase. Totul se mişcă. Totul se transformă sub ochii mei. Ferestre de realitate ce apar, dispar, apar, dispar… Realităţi fără delimitări în timp şi spaţiu. Mă înghit şi mă afund. Tot mai mult. Mai mult. Mai mult şi mai mult. Pînă-n bezna virtuală. Pînă-n haos.
Pauză. Fără mine acelaşi continuum virtual. Creierul meu a făcut pană şi-a încremenit. Doar degetele-mi au rămas necontrolate pe tastieră, în jocul miilor de fiinţe uniformizate, desfiinţate, însingurate. Scriu… În lehamitea mea faţă de tot ce-i superficial, decorat cu tot felul de pictograme ce clipesc, zvîcnesc, se apropie şi te sperie…, degetele obosite se mută spre Word. Fireşte c-ar fi preferat ele un condei vechi cu cerneală, o bucată de hârtie înflorată de inspiraţie, însă… e ora 1 şi un minut. 1 minut mai mult sau mai puţin. Toate tac, toate-s închise, iar în mine ecouri noi vor să vorbească. Să-ţi vorbească. Scriu.
Scriu, deşi ai fi dorit cu siguranţă să las toate cuvintele în lădiţa lor tăcută ca de sicriu. Scriu… Punga zdrenţuită care pluteşte în văzduh după geam, pare o pasăre post-modernist aruncată să zboare. Şi zboară! O simt prinzând aripi şi atingîndu-mi timid geamul. Pe melodia scrisului meu, valsează. Scriu.
Încă de mică, hrana-mi preferată era cuvîntul scris. Prin cuvinte exilate, am crescut. Ele, bietele mele cuvinte nerostite, mă însufleţeau şi mă reconstruiau după proiecţia imaginilor senine din minte mea. Afară tuna cu ceartă, iar eu deschideam umbrela cuvintelor… incolore, precum picurii de lacrime sau gri, sau solare sau, periodic, verzui şi azurii… Mai tîrziu, am învăţat să le amestec timid, ca un Pissaro care renunţa la culorile de pămînt pentru a crea nuanţe noi, mai vii şi mai intense. Prin ele, cuvintele mele curcubeice, vieţuiam într-o poveste minunată, în care exista mereu aspiraţia descoperirii unor convieţuitori, care… care să nu se mai certe, iar eu… eu…micuţa pictoriţă în cuvinte, să mă pot bucura de soare. Să pot trăi fără umbrele!
Scriu… pentru că între timp, acele culori s-au amestecat. Am crezut că pot să înţeleg şi alte semne dincolo de cuvinte şi de exprimări. Am încercat să-mi împing luntrea aventurieră a existenţei mele până la graniţele vieţii.
Într-o după-amiază, razele soarelui creaseră ]n odaie un unghi de lumină perfect. Eram uimită. Viaţa zvîcnea dincolo de fantezia mea. Iar tot ce adunasem în lumea cuvintelor mele, părea un decor artificial de carton şi o scenă cu un singur actor viu şi cu mulţi-mulţi figuranţi.
În acea clipă era lumină în odaie. Erai tu. Erai dincolo de lumea cuvintelor mele, care-mi desenau idealuri. Erai în afara nebuniei plină de linişte şi pace a lumii mele. Tu nu aveai cuvinte. Ai refuzat să citeşti ce-ţi scriu. Iar eu continuam să scriu… scriam şi-mi părea că tu înţelegi fără să mă citeşti. Am îndrăznit să amestec în cuvinte pentru tine, cele mai greu conturabile episoade ale poveştii mele. Şi tu răspundeai… Fără cuvinte scrise. Fără cuvinte, mă aduceai stângaci la pieptu-ţi, care sălta speriat şi aritmic, iar mie-mi părea că orice apropiere de respiraţia ta, face ca în odaie să fie mai multă viaţă. Îmi părea atunci că până şi în tăcere, fierbea viaţa.
Şi iarăşi îţi scriu la hotar nocturn între ce simt astăzi şi ceea ce voi simţi mîine. Acum nici măcar nu-mi mai eşti aproape ca să-mi vorbeşti în tăcere. Totuşi îţi scriu, pentru că-ncerc cu grijă şi înfrigurare să caut sens. Un sens complet, neînjumătăţit. Un sens care să tranceadă aceşti patru pereţi şi să se-mpăştie peste lume. Un sens care să cînte cuminte şi cald. Atît de frumos, încît pînă şi zdrenţele pungilor aruncate pe stradă, să valseze. Îţi scriu, iubite… îţi scriu pentru că nu ştiu să cînt. Ştiu doar să scriu. Sensul, iubite…sensul e-n cîntecul tău…pentru mine, pentru noi.

Îndrăgostiţi de frig

“I really like the cold.
lt makes me feel really alive.”

În geamul tău au înflorit năvalnic flori de gheaţă.
Iar tu neastâmpărat te joci.
Sufli ştrengar spre sticla-ncremenită,
Şi-apoi,
Cu vârful buzelor, atingi bobocii îngheţaţi.
Acelaşi joc de când aveai 5 ani.
Acelaşi joc.
În casă miroase-a polen şi a viaţă,
Iar noaptea presoară cu fulgi refren de colindă.
„Iubite, mă laşi şi pe mine în joc?”
De mână te prind şi tresar -
Eşti rece.
Florile din geam îţi răsar în privire.
Atât de reci.
„-Au, oare pleci?”
Îţi simt gustul de beznă, de frig şi de nămeţi
Şi-aş plânge atât de arzător, iubite!
Ah, cum aş plânge…
Prin vene-ţi trec boboci de ger.
Şi frică mi-e.
Şi-aş plânge, dar nu pot.
Mi-ngheaţă lacrimile-n palma ta.
În casă miroase-a polen şi a viaţă,
Iar noi jucăm nebuni acelaşi joc.
Cu buzele aprinse ne sărutăm vernal…
Ne sărutăm
Îndrăgostiţi de frig.

Despre fericire ca despre fluturi…

Hmm, intenţionat şi conştient nu am scris pe blog. Şi nu am făcut-o demult… cu adevărat mult. Au existat câteva porniri din acelea răscolitoare, care-ţi aruncă spontan mâinile pe tastieră şi îţi accelerează ritmul inimii. Însă… am ales să tac. Anunţasem la un moment dat că mă transform în ucigaşă de verbe. Le ucideam din faşă, iar licuricii de gând care mai licăreau câteodată, impresionaţi de atâta viaţă, mureau flâmânzi. Aşa mi se năzări în lumina palidă a oglinzii că nevoia de cuvinte aşezate în gânduri şi emoţii, mă devorează, transformându-mă cu fiecare nouă zi într-o deprimată visătoare. Poate unii suferă ca să dea, astfel, glas unor cuvinte moarte şi aruncate. Poate… poate… Ce-i nefericirea până la urmă? Un cuvânt definit în mod subiectiv de către fiecare dintre noi. Şi dacă definim o stare ca „nefericire” doar pentru că suntem bolnavi de nevoia de a aduna în rânduri scrise stări, emoţii…clipe care sunt colorate altfel. Foarte simplu. Iar noi le complicăm, amestecăm culorile, le răvăşim, mai mult de dragul unor cuvinte care răsar ca din pălăria magicianului şi emit sentinţe… sentinţe scrise. „Mă doare!” „Sufăr atât de mult!”
Damn it! Oare suferim atât de mult sau cuvintele acestea sunt în top şi dau bine profilului definit deja? Şi apoi, gândiţi-vă şi voi, oare îi stă bine unui visător melancolic să fie fericit?!
Recunosc că sunt indecisă mai tot timpul. Recunosc că-mi place şi cuvântul „poate”… Aşadar, poate fiinţa mea a ajuns întâmplător într-un şantier şi acuma-i în reconstrucţie. Pe şantier, oamenii strigă: „Fii realistă! Astea-s prostii. De lucruri serioase trebuie să te ocupi!” Şi eu, încet, încet… alunec spre lucruri serioase. Iată, de exemplu, mă gândesc să nu mai scriu. Însă cine poate să-nţeleagă cât de serios pentru temelia Eu-lui meu sunt acele cuvinte neserios aruncate pe pagina albă?!…
Recent, am început să am grijă de un copil pentru bani de buzunar. Lucru deloc simplu, copiii! Însă timpul petrecut cu micuţul, îmi trezeşte licuricii înfometaţi şi-i tot hrăneşte cu zâmbete. Fiindcă nu pot face prea multe doar pentru bani, am decis să mă aflu fizic şi mental lângă copilul acela… să-l ascult, să îi povestesc, să-l observ şi să învăţ de la el. Azi a alergat minute bune după un fluture. Ce prostie, ar zice un matur! Însă el era atât de angelic şi senin în zborul lui după zbor, încât, chiar şi-n soare fiind, am riscat un incendiu interior, adăugând şi mai mult soare… pe chip.
Fericire!… fericirea… prinsă-n tipare şi deziderate sociale, se zbate parcă într-o colivie de aur. În secolul XXI, fericirea-i bucăţită atât de mult, încât explodează în fragmente de bucurie. Sclipiri scurte, abia perceptibile, radiază fulgerător! Şi poate din acest motiv, puţini oameni mai reuşesc să o prindă. Fericirea-i o aripă care vibrează… Şi numai în clipele mărunte, cu fiinţe micuţe, descoperim acest secret.
Sunt obosită. În şantier se lucrează. Oameni, cuvinte, lacrimi în colţ de ochi, zâmbete sau uimire. Oameni… oameni…clipe şi fire legate în zile. Eu, însă, continui dimineţile să dărâm fiecare perete ridicat.

Întreagă

De fiecare dată când rătăcesc îndelung,regăsesc mereu între succese şi eşecuri aceeaşi fiinţă cu ochii umezi – EU! Afară plouă cu grindină, însă acea fiinţă îmi zâmbeşte ori plânge… plânge de la praf, de la ceapă, de la esenţe puternice… din cauza mea. Şi dacă ea plânge, se face linişte în casă…, iar picurii de afară şoptesc dulce şi-mi mângîie geamul. Îi tot repet să nu mai plîngă că mă face de ruşine. I-am zis-o atât de răspicat într-o duminică că… a plîns. De atunci nu îi mai spun nimic.
Îmi place totuşi aşa. Şi îmi place mai ales să o văd cu ochii umezi de la… amintiri. Mă gândesc uneori dacă ea şi amintirile nu sunt una?!E atât de aproape de ele, încât parcă chipul ei e plăsmuit din clipă cu clipă, din gândul meu de ieri şi cel de anul trecut. Cu toate acestea, ştiu că sunt amintiri care o pot pierde. Se face mică-mică de la ele. Mi se pare că se topeşte în amintire şi nu o mai simt cu mine. Mi-e foarte teamă de acele amintiri. Mai ales de amintirile cu multă apă. Arată atunci ca nişte maluri roase de valuri.Dacă sunt lângă uşă, nu le deschid. O întristează. O fac transparentă. Iar eu îi văd sufletul şi mă doare că-i zgîrîiat. Mă doare şi pe mine…
Ah, şi ce mă bucur că o ştiu acum, că mi-e prietenă!Cum de nu mă apropiam de ea?! E toată numai amintiri şi vise! Nebună şi exuberantă, nu ca mine! Nu demult desena mustăţi norilor şi a pierdut autobuzul. S-a supărat atât de tare, dar repede-i trecu. Mi-a mărturisit că e prima dată cînd mustăţile norilor au ieşit răsucite. Cît am rîs!
Şi încă mai sunt nesimţită de multe ori! Când sunt pe vîrf de bucurie, uit de ea. Mă îndrăgostesc şi uit de ea. O caut însă când mi-e greu şi resursele interioare se împuţinează. Dacă plîng…mă simt singură. Ea apare imediat. Ea e alături. Plânge şi ea. Şi-i atîta fericire în a plînge împreună!
Ea e copilul din mine. Ea e bunătatea din mine. Şi până la urmă doar bunătatea contează…Binecuvîntată fie clipa cînd m-a luat de mînă!

Sunt iarbă

Un mare gol m-a ţinut departe de blog… Îmi era teamă să nu încrustez în litere temeri şi anxietăţi primejdioase. Şi-apoi, de ce să vă târăsc şi pe voi în straiele existenţei haotice, pe care şi aşa o resimţiţi… haotică şi tulburătoare… Dar poate nu o verbalizaţi, oprind undeva în vid, disconfortul propriilor gânduri?!…
Cum mai sunt? Sunt… Sunt! E atât de important că sunt aici. Şi poate mult mai important este că acei care contează sunt şi ei cu mine. În mine…
Ce mai fac? Învăţ. Învăţ să fiu eu… învăţ să fiu imperfectă. Nu-i uşor… Îmi strigaţi la fiecare pas stângaci: „Nu, tu nu eşti aşa! Tu trebuie să străluceşti!” La ce bun? E atâta aglomeraţie pe scenă, încât eu cobor… Vă las loc! Dar aveţi grijă – puteţi orbi de tineri, din cauza luminelor invazive ale reflectoarelor. Pentru siguranţă, puteţi arunca peste ochi nişte ochelari de soare… Însă şi în acest caz există un risc… Să plângeţi în singurătatate fără ca cineva să vă observe ochii umezi. Eu aleg să stau în umbră… aşa devin „iarbă”, precum spunea Poetul şi-mi este mai uşor să suport devastatoarea simplitate a curgerii existenţiale. „Sunt iarbă” şi resimt în mine firicele fragede şi noi.
Zilele trecute aproape că am simţit un reproş al Eu-lui vechi către cel ce creşte – verde şi plăpând: şi ce faci cu atâtea zile de învăţătură? Oare nu te refugiezi în timpul definit şi spaţiul colorat al studenţiei ca să fugi de viaţa de dincolo de bancile facultăţii? Oare nu te ascunzi în Universitate ca să te fereşti de vântul cu praf de afară? În umbra profesorilor ca să ai perpetua senzaţie egoistă că mai ai unde creşte?
S-a înfiorat micuţul Eu… Şi dacă, şi dacă?… s-a ghemuit şi a meditat. În ultima vreme, a simţit că este prins în menghina dură a viitorului. „Ce va fi?… Cum va fi?… va fi… voi fi…” Se supărase atât încât a căzut din nou în lumea poveştilor. Poveşti de ieri. Nu, nu… nu în vise! Pot visa doar acei care cresc până la luciditatea conştientizării viselor lor. În poveşti adolescentine, cu suferinţe anodine căzu, când parcă iubeşte, dar parcă vrea să concureze cu mobilul presupusei sale iubiri. Vrea să îl subjuge, să îl doboare şi apoi, să fugă după colţ, lăsându-l cu buza umflată.
Dar îşi aduse aminte micul Eu că nu a durat mult egoista cădere în poveste. Îl lovise crunt un alt fir de Eu… atât de crunt, încât s-a deşteptat! Firul vecin creştea spre lumină… pe când el lâncezea în întuneric, în îndoial. Uimit de curajul şi hotărârea aceluia, l-a urmărit în tăcere cum creştea şi cum îşi desfăcea larg ramificaţiile mustoase în plin soare. Sclipea în rouă. După ceva timp, de la razele violente ale soarelui, firul se arcui. Peste alte zile, deveni mai aspru, mai puţin atractiv… seva i se pierdea în încercările multiple de a se apăra de tot felul de insecte, viermi, târâtoare. Se gălbejea firul curajos… pe la margini părea că se usca…
Abia atunci, micul Eu a ştiut! El nu se ascunde, ci doar îşi aşteaptă clipa firească. Vrea şi el să crească, să crească… să fie bătut de vânt şi ars de soare. Nu îi este teamă! Ei şi ce dacă va fi într-un final din nou un fir de ţărână? Creşterea… această frumoasă şi naturală devenire este atât de minunată, încât merită să rişti. Merită să rişti ca să trăieşti.

Ce ai, fată, cu primăvara? (I)

Cei care nu aţi simţit beţia unui preaplin de emoţii blagian, îndesat cu dosul palmei în hăuri, nu aţi putea înţelege de ce aleg să privesc ore întregi cum cad picuri de stropi şi de gând despletit, în detrimentul lucidităţii cu care ar fi trebuit să strabat zeci şi zeci de pagini cu distribuţii normale… toate atât de normale… banal de normale.

Mă bântuie doruri şi jumătăţi de secundă trecută. Dor de inocenţă şi naivitate… Dor de zile când leneveam magnetizată de lumina blândă a primelor raze calde. Stăteam pe un prag mic, care dădea în micuţa grădină cu flori primăvăratice – toate firave şi la fel de micuţe, precum mi-era universul. Eram  eu, furnicuţele ce treceau în drumul lor, primele gâze şi primele gânduri despre ce-ar putea să însemne viaţa mea.

Astăzi, oamenii mă întreabă de ce tot repet că nu suport primăvara. Ce am eu cu primăvara? De ce o amân? De ce nu o las să îmi intre prin pori? De ce chem ploaia şi frigul, când atâţia mulţi vor soare, zarvă, zvâcniri de ţărână, care să le decoreze viaţa cu verde şi culoare?

Cu primăvara nu am nimic… Nici cu nevoia bolnăvicioasă a oamenilor de a-şi scutura mâhnirile iernii şi a-şi scoate cămăşile subţiri ale unei dorinţe reînviate. Dorinţa de început… Acelaşi început care promite fericire…

Sunt fiinţa primăverii. Nu mă pot război cu izvorul elanului de viaţă. Oriunde aş fugi, revin acasă. În primăvară. Revin ca să îi aduc un gând cald de ziua de naştere a mamei sau… pentru a-mi măsura propria scară a existenţei. Urc? E încă de încredere scara. Încă nu sunt semne că ar fi şubrezit. Dar de ce urc? Unde urc?

Şi pentru că nu aş putea avea nimic cu primăvara, am totul. În ultimul timp, a devenit sufocantă. Seamănă tot mai mult şi mai mult cu un popas, în care din cauza excesului de soare, lăcrimezi. Şi dacă ţi se injectează periodic această doză de lumină toxică, nu poţi ajunge decât să capeţi aversiune faţă de stimulul luminos.

Primăvara ultimilor ani îmi aduce depresie şi apatie. Dezgolesc vise de magie. Trăiesc şi cu fiecare fir de iarbă rupt, nu mai sunt aceeaşi. Cicatrici inestetice de paşii timpului, care zgîrîe riduri… Gâze călcate în picioare… Lacrimi ce au aşternut un văl de mâhnire şi de incertitudine. Rup nuiele din gardul oamenilor ca să îi simt aproape, însă aceştia îşi clădesc din nou castele din nuiele spinoase. Dezamăgire… Izolare.

De ce mă sufocă primăvara? Pentru că nu mai pot sta dezgolită în lumină ca pe vremuri. Sunt un adult, care uneori îşi ascunde sieşi urmele unor gânduri vinovate. E vina faţă de copilul care şi-a dorit un basm amestecat în paleta de culori a lumii. Basmul, ce trebuia să dureze veşnic şi care s-a decolorat în timp pentru că adultul a intrat în hora luptei pentru supravieţuire. Mă sufocă primăvara, caci este e popasul meu existenţial când simt că mă scurg… şi nu într-un curcubeu, ci între alb şi negru, într-un gri modest.

Dacă pentru mulţi dintre noi, anotimpul depresiilor este toamna, eu dimpotrivă, mă simt mai vie ca oricând atunci. Când ploile ciobăneşti, deschid răni vechi pentru mulţi, eu surâd. Nu, nu este acel surâs sadic din plăcerea suferinţei altora! Este acea iluminare a chipului când găseşti sensu-ţi rătăcit… Mă simt utilă. Are sens să întind braţele pentru o îmbrăţişare caldă. Are sens să îmblânzim geruri la un ceai de gând bun. Dacă ar fi tot timpul o primăvară eternă, unde aş mai surpinde nevoia de rug aprins şi de o apropiere caldă?

Cu un sărut nu se face primăvară

De ce mă priveşti atât de copilăreşte? Te bucuri de hazard şi de mâna ta în palma mea? E un accident, nu-i aşa? O întâmplare. Ai vrut să ridici pumnul asupra sorţii şi… ai dat de mâna mea? Sau poate ai obosit şi ţi-ai lăsat privirea să alerge slobodă? Iar aceasta, în neştire, ce-ar fi putut vedea dacă nu un singur punct vizual ce se tot mişcă prin odaie… Eu!

De ce mă priveşti aşa? Încerci să distingi care trăsături mă disting de acele Alte, acele multe Alte pe care le-ai admirat vreodată?

De ce…? Nu, nu încerca să îmi frângi cuvintele cu un sărut! Ştiu că eşti doar un călător fără destinaţie. Nu îţi doreşti să oferi decât bucăţi de secundă prezentă. Nu exişti mâine! Nu în această odaie, nu în lumina geamului meu!

De ce mă priveşti şi taci? Te-ai obişnuit ritualic, din timp în timp, să îţi apleci urechea peste un piept şi să asculţi bătăi artimice, înnebunite ale unei primăveri ce şi-ar dori să se nască, dar tu nu o laşi! Îţi ridici urechea şi îţi îndeşi lucrurile în sacul de călătorie… Pleci.

Nu, nu mă săruta! Cu un sărut nu se face primăvară. Ai adunat atâta amorţire şi frig, încât primăvara ta este doar un fenomen meteorologic, un anotimp. În zadar, te bucuri şi repeţi că soarele te salvează, te energizează. Dacă nu doreşti să îţi scuturi desagii de trecut şi de frig, nu vei trăi niciodată primăvara.

Ce mai aştepţi? Îmbrăţişează-mă! Sunt la fel de rece. Ştiu! De vină e odaia aceasta. Tot timpul e frig aici. Şi locuiesc de atâta vreme în această odaie… Îmi zic demult să găsesc altă locuinţă, care dă spre soare, dar aşa şi nu mă pot hotărî… Şi-apoi tu…cu desagii tăi îngheţaţi! Dacă mai vii să îi laşi afară!

De ce taci? De ce mă priveşti? Eşti doar un călător… Unul obosit. Aştepţi de la mine acea clipă de căldură, de primăvară efemeră? Vrei să îţi zâmbesc azi, să te mângăi cu tandreţe, să joc un rol de magician care te atinge şi ochii îţi devin lucitori? Vrei să întruchipez pentru o zi graţia zeiţei căminului familial şi al focului din vatră, pe Vesta? Asta îţi doreşti – o scânteie de cărbune încins pentru desagii tăi de mâine? Crezi că o să-ţi ajungă?

Nu mă privi! Ia-mă de mână! Lasă-ţi desagii de drumeţie şi rămâi!

Există pe lumea aceasta fiinţe care nu sunt create pentru a fi gazde. Nu ştiu cum să îţi servească ceaiul ca să îl simţi aromat şi să revii. Nu trăiesc la răscuci. Nu trăiesc cu jumătăţi de măsură – oferă totul sau nu deschid la bătăile-n uşă.

Unde eşti? Şi în această fărâmă de clipă, gândul tău este hoinar… zgârâie cotidianul în cel mai banal mod. Aleargă prin lumea mare pentru a uita cât de singur şi îngheţat este…

Cu un sărut nu se face primăvară… şi totuşi, ce mai stai… Sărută-mă!